Doamne, cati ani au trecut de cand Aurelian Andreescu s-a facut amintire...
Si-a parasit carierea ca pe o simfonie neterminata, intr-un moment cand, in mod normal, ar mai fi avut si de trait si de cantat. S-ar putea spune ca, intr-un fel, s-a sinucis. Desi era o fire spontana si vesela. Si mai era si un om de caracter, care cu toate “sfaturile” pe care i le dadeau multi, a continuat sa cante, pana la sfarsit, intr-un stil care era numai al lui. Sigur, i l-au mai “imprumutat” si altii, care au facut, la randul lor, cariera, dar Aurelian nu se supara pentru atata lucru... Nu pot sa nu-mi aduc aminte una dintre observatiile lui - absolut dramatica - dintr-un excelent interviu - ultimul, mi se pare - in care Dan Barladeanu l-a intrebat pe sleau de ce bea atata... Si Aurelian i-a raspuns ca aflandu-se noapte de noapte prin baruri si restaurante, dupa programul lui - care intotdeauna se bucura de succes - era adesea invitat pe la mese de catre prieteni si admiratori.
Numai ca nimeni nu-l intreba niciodata “ce mananci?”.
Toata lumea il primea cu intrebarea “ce bei?”...
Aurelian Andreescu a izbucnit in muzica usoara scurt si stralucitor ca un buchet de artificii. Din fericire, succesul nu i-a fost chiar fatal, i-a adus numai unele sugestii pe care, daca le-ar fi urmat, si-ar fi sfarsit cariera inainte de a o incepe. Dar el a avut un fel de incapatanare sublima, si-a vazut de ale lui, detasat ca un lord si intr-o dimineata cand orice om care se respecta deschidea radioul la 8.30 pentru melodia preferata si intr-o seara cand l-am privit la TV intr-o emisiune de Jean Cristophe Bocanet, rivalul lui Averty, ne-am dat seama uluiti ca nu mai stim cu cine seamana, ca cine se misca, am uitat pe cine imita, ni s-au sters din memorie inflexiunile unui glas celebru pe care el ni le sugera enervant si ca in fata noastra nu se afla decat Aurelian Andreescu...
El avea darul de a sensibiliza cantecul, de a-l trece usor, lin, ca o aterizare de parasuta, printre zonele emotiei neprefacute unde tremura aerul ca un arc si se auzea tacerea vibrand de aripa cantecului... El a invatat sa fie un interpret, dandu-i cantecului chip si culoare, identitate si nume, si cred ca oricate eforturi s-au depus... - si martuirsesc cu mana pe inima ca s-au depus... - nimeni nu l-a putut repeta, nici macar in ticurile lui, fara a se descoperi, indicandu-ne, de la primele fraze muzicale, bibliografia completa...
Pe de alta parte, am simtit intotdeauna bucuria ascunsa ca Aurelian a ajuns sa faca scoala, ca modestia, talentul si curajul lui au capatat forta de a crea imitatori...
Nu stiu, poate ca el nu si-a ascutit indeajuns simtul de a-si alege cantecele, nu si-a perfectionat arta atat de delicata de a refuza, desi isi castigase pe deplin dreptul de a spune “nu” si de a nu accepta sa cante decat ceea ce merita sa fie cantat. Era prea bun si prea generos si destui aspiranti la gloria si celebritatea de a fi interpetati de catre Aurelian Andreescu au profitat de nemasurata lui generozitate...
Sigur ca ultimul lui fragment de cariera artistica s-a produs pe scena Teatrului de Revista “Constantin Tanase” (adus aici si protejat de compozitorul Petre Mihaescu), iar gestul de suflet al celor care s-au gandit si au pus in pagina un festival-concurs care sa-i perpetueze numele lui mi se pare absolut remarcabil. Nu pot sa uit ca, inca de la primele editii, una dintre laureate, o fata necunoscuta care venea de undeva din nordul tarii si pur si simplu a entuziasmat pe toata lumea prin glasul si sensibilitatea ei, se numea Paula Seling...
E minunat, domnilor, ca nu l-ati uitat pe Aurelian... Dar va rog sa aveti grija si de colegii lui care se afla prin preajma dumneavoastra si care au nevoie si ei de o vorba buna si de un gest amical. Ei n-au nici o vina ca traiesc...
Si daca Aurelian Andreescu ar fi simtit acum cativa ani ca este privit cu atata pretuire si dragoste si recunoastere artistica, poate ca ar fi trait si astazi...