Barbu Stirbei a apartinut unui neam care nu apartinuse marii boierimi, dar care, in cursul veacului al XVIII-lea, urcase din treapta in treapta in ierarhia clasei conducatoare. De asemenea, tatal sau, Dumitrache Bibescu, se casatorise cu Ecaterina Vacarescu si prin ea Barbu si fratii sai Gheorghe si Ion se coborau nu numai din marele neam al Vacarestilor, dar si din alte neamuri ilustre ale tarii, inclusiv cel al Brancovenilor. Pe Barbu l-a infiat apoi ultimul Stirbei, revenindu-i si de la acesta o incarcatura de nobilitate, la care tanarul avea sa adauge si casatoria sa cu Elisabeta Cantacuzino. El si fratele sau Gheorghe, sortiti amandoi a domni, s-au numarat si printre cei dintai tineri care au primit invatatura in Apus si inca la Paris, in Cetatea luminilor!
Dincolo de origini si incuscriri, amandoi au dovedit de tineri cunostinte si seriozitate, afirmandu-se printre primii mari boieri ai Tarii Romanesti. Cu evidente insusiri native, cu o formatie intelectuala moderna, cu alte orizonturi decat multi dintre marii boieri ai epocii, inteligent si echilibrat, Barbu Stirbei n-a fost un novator ca mai varstnicul Dinicu Golescu si nici un revolutionar, dar neindoielnic a fost un ziditor de tara noua, interesandu-l modernizarea si alinierea la valentele tarilor inaintate ale vremii sale.
Si-a inceput ascensiunea social-politica in vremea domnului pamantean Grigore Ghica (1822-1828) si a continuat-o in vremea ocupatiei ruse dar si a guvernarii destoinicului general Pavel Kiseleff. A condus in 1830 departamentul din Nauntru (Ministerul de Interne al zilelor noastre), a avut un rol insemnat in intocmirea Regulamentului organic, a fost mare logofat al Credintei, revenindu-i a se ocupa de Biserica si de invatamant. A slujit ca ministru si a fost membru al Obstestii Adunari in timpul domniei lui Alexandru Ghica si a fratelui sau Gheorghe Bibescu.
Desi s-a retras din functii in 1846, n-a trecut in randurile opozitiei si cu atat mai putin n-a fost un sustinator al revolutiei in 1848. In schimb, el avea sa fie cel caruia i s-a incredintat domnia in 1849. Domn doar pe sapte ani, potrivit intelegerii ruso-turce, el si-a inceput domnia sub ocupatie straina si aceasta se va desfasura sub semnul prezentiei armatelor straine in rastimpul cel mai lung al aflarii sale la carma tarii, ba a mai trebuit sa suporte si prezenta comisarilor extraordinari care ii transmiteau „indicatii” si „avize” din partea celor doua imperii, cel suzeran si mai ales a celui protector. Daca pentru comisarul otoman Ahmed Efendi el era un „guvernator”, pentru generalul rus Dannenberg, el era doar „un subprefect”!
Dar Stirbei, priceputul administrator si-a dat masura insusirilor sale, chiar si in imprejurarile vitrege in care a trebuit sa carmuiasca, domnia fiindu-i intrerupta si de desfasurarea razboiului Crimeii, cand a fost constrans, timp de aproape un an, sa se refugieze la Viena. Pe drept cuvant, el a fost calificat in „Gazeta Transilvaniei” din Brasov drept un „domn energios”.
Stirbei a practicat o politica moderata de reforme, fiind vorba de un progres realizat - dupa comentariul aceleiasi gazete - „cu pasi lini dar siguri”. Printre realizari s-au numarat: lucrul la sosele, alegerea subcarmuitorilor in judete, transportul de calatori cu diligente, pensiile, recrutarea, o noua ierarhie a Bisericii, o severa selectie a magistratilor si grabirea ritmului judecatilor, lui datorandu-i-se si un nou cod penal si un cod de procedura. Ar fi dorit si o revizuire temeinica a Regulamentului organic. N-a reusit decat partial. Au fost aduse unele ameliorari starii taranilor, desi Stirbei avand si dorinta desprinderii lor de pamant si numindu-i chiriasi, lucru calificat de Iorga drept un „principiu mascat al totalei expropieri a taranimii”. Sub domnia lui s-a incheiat procesul de eliberare a robilor tigani, inceput sub domnia fratelui sau.
Firesc, Barbu Stirbei a fost preocupat si de probleme economice. A sprijinit dezvoltarea retelei de drumuri si chiar era preocupat pentru un viitor cat mai apropiat de construirea de cai ferate. In vremea lui s-a instalat reteaua de telegraf, in 1855 creandu-se la Bucuresti si o scoala tehnica de telegrafie. Planuia ca in mina de sare de la Telega sa se realizeze o taiere „mai sistematica” si coborarea in mina sa se poata efectua „cu o mai buna siguranta”. La inceputul anului 1853, carmuitorii de judete au fost invitati sa raporteze unde iesea pacura din pamant! Si in acelasi an a fost infiintata, la Bucuresti, moara cu valturi a lui Assan. Situatia financiara a tarii l-a preocupat constant, ca un bun administrator ce era si a ajuns chiar la excedente bugetare, cu toate obligatiile impuse de ocupatia straina.
Orasele au intrat si ele printre preocuparile sale modernizatoare si in primul rand Bucurestii. S-au incheiat lucrarile de amenajare a Cimigiului si a Soselei Kiseleff, la Craiova a fost amenajat parcul Bibescu, iar la Ramnicu Valcea s-a terminat amenajarea Zavoiului. In decembrie 1852, a fost inaugurat Teatrul National. La Craiova s-au introdus felinare, iar la Bucuresti - in 1856 - gazul lampant, la Braila si Giurgiu s-au amenajat cheiuri.
Daca invatamantul satesc nu l-a reinviat, in schimb s-a ingrijit de scolile primare urbane, ca si de redeschiderea - dupa revolutia din 1848! - a Colegiului Sf. Sava. La manastirea Mihai Voda in Bucuresti s-a infiintat o scoala de „mica chirurgie” si tot la Bucuresti se pregatea infiintarea unei scoli comerciale.
L-a preocupat si dezvoltarea fortelor militare ale tarilor. A creat, in 1850, corpul dorobantilor si cel al granicerilor. A obtinut noi tunuri de la Poarta otomana si a importat armament din Belgia. In 1851 a intemeiat scoala militara de la Bucuresti.
Stirbei s-a aratat favorabil Unirii, nadajduind intr-o vreme ca ea sa aiba loc in favoarea sa. A fost deputat in Adunarea ad-hoc din 1857 si a sperat sa obtina domnia si in 1859. Daca in vremea lui Alexandru Ioan Cuza s-a tinut in afara treburilor publice, a dat sfaturi tanarului principe Carol, dupa inscaunarea acestuia. A trait peste hotare, revenind pentru ultima oara la Bucuresti in noiembrie 1868. A murit la Nisa, in Franta, la 2/14 aprilie 1869, trupul fiindu-i adus in tara, a fost depus in capela de la Buftea.
Barbu Stirbei a fost neindoielnic o personalitate deosebita, inzestrata cu rare insusiri. Desi viziunile sale social-politice au fost conservatoare, el s-a aratat preocupat de ridicarea tarii si s-a comportat ca un domn patriot. A fost un reformator moderat, preocupat de mersul inainte, desi, neindoielnic, a fost un intarziat, un om al Secolului Luminilor, care a trait in Veacul Nationalitatilor!