Uniunea Artistilor Plastici a ramas in strada. Fara sediu. Pacat. Ma uit pe strada si vad o gramada de oameni fara adapost. Pacat. Pacat ca batranii nu au parte de respectul care li se cuvine, pacat ca tinerii nu sunt stimulati cum ar merita, pacat ca valorile pe care le avem fie ne parasesc, fie sunt dezgustati de noi, de tara, pacat ca am uitat de marii artisti ai acestui neam, de marii lui politicieni. Pacat ca s-a copiat la Bacalaureat, pacat ca la ultima rectificare bugetara, Educatia, Sanatatea si Agricultura nu au primit niciun leu in plus. Pacat ca am intrat in Uniunea Europeana deja obositi.
La metrou, in orele de varf si la statiile din centru, o armata de oameni-roboti, care merg incolonati, figuri imposibil de retinut, uneori glasuri razbesc strident din mijlocul batalioanelor de trupuri teleghidate. Senzatia: marsaluim cadentat catre Elba noastra, catre acasa, catre insula exilului autoimpus. Cercul de prieteni se strange, se strange pana aproape de riscul sufocarii. Pacat.
Frumosul a devenit tot mai sters, mai palid, aproape translucid. Bunatatea s-a imbolnavit de invidie. Admiratia a facut cataracta. Blandetea s-a enervat rau de tot. Arta se prostitueaza intr-un mod necenzurat. Pacatele au devenit virtuti. Pacat.
Ramane ceva. Ramanem fiecare dintre noi, in parte. Cei care defileaza pe bulevardele succesului. Cei care gonesc pe autostrazile globalizarii cu o viteza nebuna. Cei care s-au catarat in turnuri de fildes construite special pentru ei, exact pe dimensiunea pe care o au, ca la croitorie. Cei care se ascund prin birouri. Cei care si-au transformat apartamentele in chilii. Cei care dorm sub cerul liber. Artisti, cinici, pragmatici, visatori. Napastuiti. Cu pacatele si sperantele noastre. Se mai poate sa ne mai grupam cate doi, trei, patru, cinci si sa rezistam cumva. Nu vreau sa fiu patetic sau, Doamne fereste!, melodramatic. Ma uit la Romania mea cu drag si cu tristete. Oricum, mi-a rezervat si mie un colt pe undeva, chiar daca nu mai corespund intru totul standardelor la care s-a ridicat. Cateodata am senzatia ca tara asta este copilul meu, nu eu copilul ei. Pacat.