Se vorbeste foarte frecvent – din pacate adesea cu o lejeritate condamnabila – despre tragedii nationale. Un razboi, o dictatura, un cataclism natural sau o epidemie, reprezinta “tragedii nationale”. Romania a avut parte de asa ceva, in istoria recenta: perioada comunista.
Sintagma cu pricina, “tragedie nationala”, reprezinta de fapt un efect stilistic, avand ca obiectiv impactul asupra unei cat mai largi categorii de populatie. Cand se aude despre o “tragedie nationala” in Uganda, automat poporul roman se solidarizeaza cu cel ugandez. Este firesc sa fie asa. Este o tehnica de Public Relation.
“Tragedia nationala” reprezinta insa o suma de tragedii personale. Condimentate cu succese, cu bucurii, cu speranta. Romania, zice-se, nu a mai suferit o “tragedie nationala” – Doamne fereste! – din 1989. Asa o fi? Asa sa fie!
Ma uit insa de jur imprejul meu si vad destine constranse la un anumit fel de a fi, vad figuri crispate care privesc pe strada in stanga si in dreapta, simt o tensiune enorma acumulata in mijloacele de transport in comun. Restaurantul, carciuma, parca au devenit niste oaze de verdeata cu apa in mijlocul unui desert. La iesirea pe usa localului, perechi-perechi, simt in personajele respective un regret imens, un fel de promisiune de a reveni cat mai curand, daca sansa le va oferi posibilitatea de a mai cheltui un ban in plus. In magazine, fie ele super-hiper-market-uri sau improvizatii la coltul blocului, comportamentul cumparatorilor este cel al hotului. Agilitatea ridicata la rang de virtute, atentia distributiva exagerata pana la extrem, rapiditatea de a calcula exact, pana la zecimala, conditia esentiala a supravietuirii. Este asta o “tragedie nationala”? Nicidecum. Este ceva firesc, norma de baza a supravietuirii intr-o lume in care “totul e o.k”. Traim liber. Adica, de unii singuri.
Am scapat de “tragedia nationala” provocata de comunism. Acum avem datoria patriotica de a-i cauta pe vinovati. Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii ne ajuta enorm in acest demers epuizant. Presa, de toate felurile, pune la randul ei umarul la aceasta opera de demolare a unor destine. Este adevarat, individuale. Opera colectiva nu mai este una impersonala. Este compusa din acte asumate sub semnatura, se refera la personaje, care prin executia publica devin, daca nu erau deja, personalitati. Adio colhoz, adio lagare de concentrare. Adio condamnari ale tribunalelor poporului pe douazeci si cinci de ani de munca silnica. Acum totul se petrece acasa la tine. Poporul te condamna prin mass-media sau Internet. Sentinta anilor de munca iti vine, civilizat, de la biroul ultra-modern al unei banci. Locul de executie al pedepsei este patul din dormitorul propriu, cu saltea Relaxa.
Iarta-ne, Florin Piersic! Te rog frumos sa ne ierti.