Parlamentul European este locul unde se aude vocea cetatenilor; a cetatenilor care au voce. Impresia generala, dupa trei ani de activitate, este ca bogatii vorbesc in Parlament si vorbesc cu folos, iar saracii tac sau vocea lor suna in gol. Cand si cand se aud soapte in apararea acestora; prea rare si prea slabe, totusi.
Initiativa declararii Anului european de lupta impotriva saraciei si excluderii sociale a generat lunile trecute, in sfarsit, o dezbatere serioasa cu privire la europenii saraci. Era tarziu, in noapte; saracia nu e tema arzatoare pentru ordinea de zi...
Uniunea Europeana, o stim cu totii, reprezinta clubul celor mai bogate si civilizate tari; a celor mai echilibrat dezvoltate, de asemenea. Totusi, nu sunt atat de echilibrat dezvoltate din punct de vedere social pe cat am dori. Exista inca un numar mare de europeni care traiesc in saracie, incluzand saracia absoluta. Daca deputatii nu s-ar alege in functie de populatia fiecarei tari, ci s-ar repartiza un numar pentru fiecare categorie sociala, statul saracilor europeni ar avea in Parlament mai multe locuri decat Germania...
Romanii ar trebui sa o stie mai mult decat oricare dintre ceilalti europeni, pentru ca in tara noastra exista procentul cel mai mare de saraci in randul populatiei. Este o stare de fapt, nu o injurie. Uneori manifestam o reticenta aproape inexplicabila de a accepta aceasta realitate. Cei care nu accepta problema nu cauta nici solutia, din pacate.
Adesea privim saracia ca pe o abstractie, un indicator statistic suparator, pe care incercam sa-l calculam si recalculam diferit in fiecare an pentru a ne pacali ca am progresat mai mult decat simt cei afectati. Sa ne pacalim pe noi sau sa-i pacalim pe altii. Guvernantii vor sa-i convinga pe cetateni ca au condus tara mai bine decat au facut-o. Ca romani, vrem sa-i convingem pe altii ca am scapat de stigmat.
Saracia nu este insa nici numar, nici stigmat rusinos. Este un mod de viata care afecteaza oameni; in special femei si copii. Femeile, inclusiv cele angajate, intampina riscuri sporite, pentru ca sunt concentrate in sectoarele prost platite, slab sindicalizate sau in sectorul informal al economiei. Cum salariile se bazeaza pe capacitatea de negociere si pe forta de presiune asupra guvernelor sau patronatelor, ele pierd din start batalia. In plus, constituie majoritatea familiilor monoparentale.
In Europa, unde de ani buni se vorbeste despre pericolul schimbarilor demografice, de imbatranirea populatiei, de riscul prabusirii sistemelor de pensii, 30% dintre copii traiesc, de asemenea, in saracie.
Concluziile sunt mai mult decat evidente. Le-am tras si in acea noapte tarzie, cand vocile saracilor s-au auzit si in Parlamentul European. In comparatie cu alte tari ale lumii, in Uniunea Europeana nu putem vorbi de o lipsa de resurse ci doar de o impartire deseori nedreapta a acestora. In contradictie cu ceea ce uneori se vehiculeaza, saracii nu sunt saraci din vina lor ci a regulilor societatii in care traiesc.
Deseori se uita un lucru: saracia, ca si bogatia, se mostenesc. Mostenirea de care vorbim nu se masoara doar in bani. Saracia economica a parintilor favorizeaza saracia culturala a copiilor, pentru ca le limiteaza accesul la educatie. Cei saraci economic sunt saraci si politic, pentru ca au o slaba participare sau sunt exclusi total de la decizie, sunt saraci social prin implicarea redusa in activitatile civice si prin izolare. Accesul diferit la resurse creeaza inegalitati mai profunde decat cele exprimate de puterea de cumparare diferita.
Distanta care se mentine intre declaratiile politice si masurile concrete conserva aceste inegalitati si perpetueaza excluderea. E un domeniu in care Stanga europeana mai are multe de facut, incepand cu a fi vocea celor care nu pot sa vorbeasca...