Sunt zile in care, fara pricina, ma apuca dorul de “Sarpele Rosu”. N-am fost un client frecvent al locantei - nu-mi permiteau nici timpul, nici banii - si n-am apucat, la drept vorbind, decat ultimii ani din viata acestei institutii care a aprins mintile bucurestenilor, in primul lustru de dupa asa-zisa noastra revolutie.
L-am cunoscut, de fapt, pe patron. Dl Eugen Niculescu (pentru prieteni, Dan) este un ins zdravan, cu mustati fin de siecle si ochi jucausi, mereu gata sa dea drumul hohotului sau homeric. Bucurestean subtire, isi astepta clientii la usa locantei, dupa o moda demult abandonata de chelnerii ajunsi, astazi, mari patroni de restaurante. De cum intrai, aveai sentimentul (abil creat de Dan) ca treci, de fapt, un prag al timpului, inaintand nu catre o banala masa de restaurant, ci catre Bucurestii lui Zavaidoc si Dumitru Dona Siminica. Peretii imbatraniti, decoratia voit veche, parerea de fum staruind, parca, pe deasupra meselor, toate se adunau ca sa te instaleze temeinic in iluzie.
Caci Dan Niculescu, ca orice restaurator cu har, stia ca locanta adevarata nu vinde fleici si costite de berbec si vin de Jaristea, ci iluzii.
•
La “Sarpele Rosu” se manca bine. Cu mult peste ceea ce te lasau sa presupui peretii afumati si spatiul micut, de veche carciuma de cartier. “Sarpele Rosu” excela la capitolul gratar, antreuri, muraturi si, in general, la capitolul mai oriental din bucataria romaneasca. Desi, ca sa fiu sincer, n-am mancat niciodata ceva care sa nu-mi fi placut. Fasolea batuta a lui Dan (fel de mancare despre care prietenul Catalin Tirlea crede ca este cel mai original din gastronomia noastra) era un deliciu, rezervat nu numai zilelor de post. Mezelurile afumate, carnatii, branza de oaie - servita musai cu o ceapa de apa -, icrele sau salata de vinete erau absolut unice, de parca aerul vechi al locantei le infuzase si lor un ingredient secret.
Sa nu se creada de aici ca patronul era un maestru de ceremonii al gastronomiei grele, atat de slavita - din nefericire - pe meleagurile noastre. In ciuda aspectului masiv, Dan este un tip fin, care stie ca la acea slaninuta afumata merge o tuica de Muscel, iar la jambonul cu pepene, un whisky. Daca aprindeai un trabuc, aparea de la sine pe masa un coniac sau un bourbon si nu s-a intamplat niciodata la “Sarpele Rosu” sa fii servit cu vin rosu la peste, cum s-a intamplat la Cotroceni, la o receptie ultra-simandicoasa. Cu tot specificul, nota esentiala a bucatariei locantei era finetea.
•
Muzica era pur si simplu geniala la “Sarpele Rosu”. Niciodata nu s-au auzit, intre afumatii pereti ai casei, asa-zisele manele sau orice alta modalitate de pervertire a muzicii. “Filarmonica Sarpele Rosu”, titulatura ironic-serioasa sub care s-au ascuns diverse orchestre care au cantat in local, nu aborda decat lautaria veche, folclorul curat si, la mari ocazii, cafe-concert-ul. Eu am prins perioada cand canta Nelu Ploiesteanu si, pentru mine, “Sarpele Rosu” va fi intotdeauna legat de personalitatea acestui lautar de exceptie. In vocea lui patinata simti nu numai emotia autentica a unui mare artist, ci si tremurul unei traditii care coboara, prin Faramita Lambru si Albesteanu, prin Zavaidoc si Siminica, pana la Intemeietorul Barbu Lautaru.
Cine intra la Dan, la “Sarpele Rosu”, avea parte nu numai de un spectacol gastronomic unic (intr-un oras defel sarac in intamplari de acest gen), ci si de un regal al sufletului, uneltit de acest vrajitor care este Nelu Ploiesteanu.
•
Sarbii, mari amatori de descarcari dionisiace, adorau locanta lui Dan. Nu numai Goran Bregovic sau Emir Kusturica (care, de la aeroport, se oprea direct la “Sarpele Rosu”, ofranda suprema a unui artist de geniu catre un stabiliment fara egal), ci si prietenii mei, scriitorii, se simteau la Dan ca acasa. Adam Puslojic, Radomir Andric, Dragoljub Firulovic, Bratislav Milanovic, muzicienii Nikola Vasic si Vladeta Kandic (cine n-a auzit de Bata Kanda?), alaturi de Slavita si Nutu Carmazan, de sculptorii Vlad Ciobanu si Sava Stoianov, de Ioan Flora, de George Cusnarencu, s-au simtit la “Sarpele Rosu” ca in Skadarlija, ca la Leskovac sau in celebrul birt belgradean “Madera”. Lucru mare, stiut fiind ca, in materie de civilizatie a cafenelei si restaurantului, sarbii sunt doctori docenti.
•
Astazi, totul e o ruina. Ajunsi la putere si pe spinarea lui Dan (participant real la asa-zisa revolutie din decembrie ‘89), puternicii zilei au “retrocedat” modesta cladire unui presupus urmas al fostului proprietar. Neputand plati cat i s-a cerut pentru a ramane in cladire - caci el nu facea restaurant pentru a-si trage vila si BMW, ci pentru suprema placere de a vinde iluzii si de a-si insoti oaspetii in calatoria lor prin iluzie -, Dan a plecat si totul s-a terminat. Cladirea e o trista ruina, lipsita de orice urma de viata si, din pacate, lipsita si de orice urma de amintire. Lautarii s-au risipit, mesterii bucatari asijderea. Un colt din vechiul Bucuresti, reinventat cu grija de Dan, s-a prabusit. De jur-imprejur, vulgaritatea si cupiditatea sunt la putere.
Poate tocmai de aceea, uneori, ma cuprinde o umbra de dor de “Sarpele Rosu”. Insa stiu ca nici macar Dan nu mai poate reinventa o inventie. Nici macar el, maestrul scamator, nu mai poate vinde iluzia unei iluzii.