Comunismul este un produs derivat al ideilor socialismului, pe care critica si condamnarea faradelegilor, crimelor si actelor inumane ale regimurilor comuniste nu le poate ignora, chiar si pentru simplul motiv ca ele “locuiesc”, fara a fi facut mai multe pagube sociale decat liberalismul, chiar in multe guverne ale Europei. Nu mi se pare, ca sa ne limitam la oile noastre, ca in falansterul de la Scaieni al lui Teodor Diamant ar fi fost torturat cineva…

Poate oare sa spuna Presedintele Basescu ceva mai explicit si mai intelept despre perioda istorica in care Romania a fost sub calcaiul celor ce au invocat in sprijinul propriilor faradelegi ideologia comunista decat a spus Papa Benedict al XVI-lea, la Auschwitz-Birkenau, referindu-se - nu doar ca Pastor de suflete si urmas al lui Petru, ci si in calitatea sa de umil “fiu al poporului german” – la dureroasa perioada a ingenuncherii Germaniei de catre nazism si la abo-minabilele crime comise in numele ideologiei acestuia, printre care inspaimantatoare prin proportii si unica prin obiective si dimensiuni este aceea vizand exterminarea poporului evreu? Intrebarea mi-a venit spontan ascultand luni 30 mai a.c., la mare distanta de Bucuresti, “oras al tuturor prabusirilor” – cum recita titlul unui roman “interbelic”, o lunga emisiune la TVR International. Emisiune in care, din pacate, Andrei Plesu – exponent al acelei “societatii civile” pe care toti politicienii se straduiesc, fara prea multe rezultate practice, sa o atraga in guvernare, cu efecte benefice pentru aceasta - nu a stralucit, cum de regula se intampla, prin vivacitate si argumentare captivanta si in care acel istoric ultra-documentat si sensibil la suferintele trecute si prezente ale unei bune parti a Natiunii care este Marius Oprea nu a trasat un cadru prea clar al finalitatii unei “condamnari prezidentiale” a “comunismului”. Am pus notiunea intre ghilimele deoarece mi se pare ca in acest fel vom putea pune mai limpede in evidenta termenii problemei. Presedintele Romaniei este tras de jacheta din multe parti pentru “a condamna” un concept care reflecta un anume proiect de societate, un concept asupra sensului caruia putem discuta pe toate posturile de televiziune ale Romaniei si Transnistriei pana in secolul viitor, fara sa putem decide daca intr-adevar notiunea respectiva poate fi interpretata si ca o definitie a crimei impotriva poporului, a umanitatii sau a cuiva, daca notiunea de genocid poate fi subsumata si unui concept ce deseneaza o ideologie sau o forma de stat (in cazul de fata comunismul) prin care noi intelegem ceva (abjectia si degradarea totalitara) dar prin care, prin alte parti si in alte contexte social-istorice se mai intelege – in functie si de experiente practice - si altceva. Este evident ca ce crede Ticu Dumitrescu despe “comunism” nu este acelasi lucru cu ce a crezut despre el un “campesino” din America de Sud care s-a alaturat aventurii lui Che Guevara. Este la fel de evident ca o acceptiune are “comunismul” pentru fiul lui Kim Ir Sung si alta pentru Giorgio Napolitano, “il migliorista” – adica “imbunatatitorul” – din Partidul Comunist Italian, acum Presedinte al unei tari prietene, candva colaborator al lui Palmiro Togliatti, secretar operativ, “in teritoriu” (adica in Patrie si post 1944) al PCI dupa ce la Moscova, in exil, in anii ’30 si in prima perioada a anilor ’40, fusese, ca membru marcant al conducerii Internationalei a III-a, colaborator apropiat al lui I. V. Stalin. Relatii mai detaliate ii puteti cere dlui Petre Roman: cunoaste situatia “din familie”. O condamnarea a “comunismului” in general, de la o tribuna prezidentiala, ar fi imposibila in Italia si de altfel nimeni nu o cere, desi multi refugiati politici – adversari ai fascismului – si-au sfarsit viata congelati in Siberia sau in urma unor “pneumonii galopante” contractate in temnitele NKVD prin intalnirea intre glontul suprarece si corpuri calde inca. Condamnari zilnice ale comunismului – un fel de anatemizari laice - au fost emise recent in Italia de fostul premier Silvio Berlusconi, fapt nu prea agreat de electorat, aceasta fiind una dintre motivatiile – printre multe altele – pentru care a si pierdut alegerile. In Portugalia mai lipsea putin, in 1975, pentru ca Alvaro Cunhal, client al temnitelor lui Salazar si multi ani “adapostit” de “prietenii din Rasarit”, sa aiba voce la capitolul viitorului Portugaliei. Si asa mai departe.
Cu nazismul “societatea civila” europeana si-a reglat conturile prin procese, cel mai cunoscut fiind cel de la Nurnberg, unde a fost condamnata Germania si conducatorii sai. La scuturarea constiintelor in respectiva tara au contribuit, dupa doborarea nazismului, atat istoricii, cercetatorii liberi ai evolutiilor politice si social, cat si noua mentalitate politica democratica, cu constiinta morala polizata de cultura si de identificarea originilor raului. Acestia au fost principalii “factori de presiune” si de modelare a constiintei civice: ei au determinat adoptarea unei atitudini clare a politicilor nationale fata de trecut, astfel incat spre prezent sa se arunce priviri lucide.
Fiecare tara a “Noii Europe”, adica a tarilor recent iesite din Pactul (de la Varsovia) cu decedata Uniune Sovietica, si-a reglat conturile cu comunismul cum a putut, in functie de situatia “din teren” si de impactul realitatii trecutului asupra optiunilor prezentului, acelea formulate de regruparile politice emergente, in mod fals denumite (si otova), de o literatura publicistica simplificatoare, “clasa politica emergenta” din moment ce nu exista (in interiorul a ce se presupune a fi o “clasa”), o unitate de intentii, programe si actiune.
La Auschwitz-Birkenau, in ziua de 28 mai 2006, Papa Joseph Ratzinger, intr-un loc in care, dupa chiar spusa Sa, „Papa nu putea sa nu vina”, pentru a se opri “cutremurat” si “oprimat” in fata “nenumaratelor insiruiri” de victime ale unui “morman de crime” fara “termen de comparatie in istorie” si pentru a aduce cu sine “o cerere exprimata cu voce inalta de reconciliere si iertare”, a fost indicata o precisa responsabilitate pentru exterminarea evreilor si pentru crimele nazismului impotriva categoriilor de indivizi si a indivizilor. Iata, punctual, pasajul care deja a nascut discutii aprinse rabufnite in ultimele zile in presa internationala.
“Trebuia sa vin aici. Era o datorie fata de adevar si fata de dreptul celor ce au suferit, o datorie fata de Dumnezeu, de a fi aici precum succesor al al Papei Ioan Paul al II-lea si ca fiu al poporului german. Fiu al acelui popor asupra caruia (subl. n. – G.A.) un grup de criminali a ajuns la putere prin promisiuni mincinoase, in numele unor perspective de grandoare, de recuperare a onoarei natiunii si a importantei sale, cu promisiuni de bunastare si cu forta teroarei si a intimidarii, astfel incat poporul nostru a fost folosit si s-a abuzat de el (“usato ed abusato”, in orig. – n.n.) ca instrument al maniei lor de distrugere si dominare. Da, nu puteam sa nu venim aici”.
Discursul Papei la Auschwitz-Birkenau este deja un focar de polemici. “Ma aflu in acest loc – se spune in alt pasaj – pentru a implora gratia reconcilierii, de la Domnul mai intai, cel singur in masura sa deschida si sa purifice inimile noastre; mai apoi de la oamenii care aici au suferit”. Pentru teologul-Papa, conceptul crestin de reconciliere implica si “iertare”, asa cum se expliciteaza si in mesajele schimbate intre episcopii germani si polonezi intre anii 1965-1980, ani in care Wojtyla si Ratzinger erau, respectiv, arhiepiscopi de Cracovia si München.
Evident ca un Presedinte nu este un teolog si cu atat mai putin un Papa sau un Patriarh. Ca atare, nu poate invita la reconciliere - si implicit la iertare - invocand Gratia Divina. Sarcina lui, ca principal exponent, prin pozitie institutionala, al constiintei unei natiuni, este aparent mai simpla dar nu prin aceasta mai putin dificila: pus in fata necesitatii de a afirma, fara instrumentalizari demagogice, ineluctabilitatea unui parcurs istoric – in cazul de fata acela democratic – pe traseul scurt al caruia (dupa 1989) prea multi au cochetat cu ideea ca trecutul nu le apartine, desi de poporul cu care l-au strabatut “s-au folosit si au abuzat”, trebuie sa se exprime limpezind apele. Si trebuie sa o faca intr-un mod definitoriu, in conformitate cu principiile moralei laice si demnitatii umane, acele principii ce si-au facut loc gradat in civilizatia europeana dupa expansiunea ideilor iluministe, cu precadere dupa configurarea regimurilor democratice, printre care cel al Republicii de la Weimar, rasturnat de nazism, se numara. Noi nu stim ce s-ar fi intamplat in Romania daca ar fi supravietuit statul national-legionar si nici ce s-ar fi intamplat daca Germania nazista, alaturi de care Romania (vrand-nevrand) s-a aflat pana in august 1944, ar fi castigat razboiul impotriva Uniunii Sovietice si Aliatilor. Nu excludem ca unii dintre cei ce au facut in munti rezistenta impotriva comunismului (mai putin legionarii) sa fi facut, intr-o asemenea tragica eventualitate, si rezistenta impotriva nazismului romano-german. Nu este sigur ca in acest caz nefericit pentru umanitate un Papa german ar fi venit prea curand la Auschwitz –Birkenau pentru a se intreba ”unde era Dumnezeu” cand functionau crematoriile in acel – expresis verbis – “loc al memoriei si in acelasi timp al Shoah”.
O “condamnare” nediferentiata a “comunismului”, solicitata din mai multe parti Institutiei Prezidentiale a Romaniei – reprezentata pro tempore de dl. Traian Basescu - de paturi politice ce se sprijina pe intrepretarea perfect documentata sau documentabila a suferintei individuale si colective din Romania dintr-o vreme nu indepartata, include riscul unei “colectivizari” a vinovatiilor, a afirmarii ideii ca Diavolul a locuit in entitatea numita ”oranduire comunista” si ca atare in fiecare cetatean care a fost mai putin victima decat altul. Afirmata ca reactie justificata la supravietuirea in cadrele societatii democratice a comportamentelor celor care au fost - din teama sau oportunism, din dorinta de marire - ca si unii cetateni ai Germaniei timpurilor naziste, instrumentele oarbe ale unei guvernari luata in posesie de fiinte fara scrupule, ea include riscul blamarii istoriei si transformarii unei judecati asupra naturii inumane a unui regim apus intr-o arma politica utilizabila pentru a defini, in termeni diabolici, contrariul a – cum ar spune onorabilul Vanghelie – “ceea ce este”. Conceptul de “comunism” nu exista in afara radacinilor sale care, pentru a cita doar una, sunt de regasit in socialismul utopic al lui Saint Simon, Fourier, Owen si in alte prelungiri ideologice cu deschideri pragmatice, prea multe pentru a le trece aici in revista. Comunismul este un produs derivat al ideilor socialismului, pe care critica si condamnarea faradelegilor, crimelor si actelor inumane ale regimurilor comuniste nu le poate ignora, chiar si pentru simplul motiv ca ele “locuiesc”, fara a fi facut mai multe pagube sociale decat liberalismul, chiar in multe guverne ale Europei. Nu mi se pare, ca sa ne limitam la oile noastre, ca in falansterul de la Scaieni al lui Teodor Diamant ar fi fost torturat cineva…
Evocarea si identificarea Raului, cu atat mai mult a Raului Absolut care consta in distrugerea fiintei umane, nu pot fi acte abstracte si generice. Morala si Justitia umana individualizeaza responsabilitati. Pentru teologul Ratzinger, pentru care Omul a fost creat dupa chipul si asemanarea Domnului, unele creaturi ale Domnului au subjugat poporul german, acesta “a fost folosit si s-a abuzat de el”. Atentie, deci, la nuante si mai ales la disperarea din intrebarea Papei privind locul unde se afla Dumnezeu in zilele fatidice cand in locul deasupra caruia plutea fumul crematoriilor se putea imagina prezenta invizibila a Satanei.