Procesul extinderii Uniunii Europene a fost un domeniu cu vizibilizare tot mai crescuta in ultimul deceniu. Complexitatea sa este data nu numai de criteriile aderarii – politice, economice, institutio-nal-administrative – ci si de tipul relatiilor intre Bruxelles si statele candidate, dar si de multi alti factori. De aceea, abordarea procesului a depins si de o multitudine de elemente contextuale, incluzand si felul in care Comisia Europeana si celelalte institutii comunitare au gestionat extinderea.
La sfarsitul anului 2004, Comisia Barroso a preluat dosarul extinderii in momentul unor foarte importante decizii, iar calitatea acestora depindea si de acumularile anterioare, dar si de viziunea si optiunile noii Comisii. Chiar daca activitatea acesteia a debutat sub semnul crizei (vezi cazul Butiglione), cetatenii Europei au sperat ca „Executivul” comunitar se va impune prin eficienta si reforme adecvate. In domeniul extinderii, comisarul Olli Rehn a dorit sa se impuna printr-o ruptura de trecut. A facut un caz din faza fina-lizarii negocierilor cu Romania si a manifestat o atitudine „tehnica” fata de Turcia si Balcanii de Vest. Cum deciziile apartineau Consiliului European, dl. Rehn s-a vazut expus mai degraba propriilor inabilitati de a formula un punct de vedere coerent in ceea ce priveste optiunile Comisiei in materie de extindere, incercand sa extraga Romania si Bulgaria din grupul celor 12 state care negociasera aderarea si sa le asocieze problematicilor Turciei si Croatiei.
Ambiguitatile firesti generate de o asemenea exprimare, care a ajuns sa prezinte chiar o atitudine politica, au pavat calea pretinderii de catre Parlamentul European a competentei co-decizionale in sfera extinderii, ceea ce nu este neaparat o problema, dar pentru Romania si Bulgaria a insemnat o schimbare a regulilor in timpul derularii procesului, un tratament diferit comparativ cu cele 10 state care au aderat la 1 mai 2004.
Iar cand dl. Rehn si Comisia Europeana au acceptat aceasta extindere a competentelor Parlamentului European, probabil ca, impreuna cu Bucuresti si Sofia, au calculat si consecintele posibile, incluzandu-le pe cele de natura politica. In acest context se poate constata si inceputul unei schimbari de perceptie a comisarului Rehn privind stadiile pregatirii aderarii in Romania si Bulgaria, imprimand foarte mult o tenta politica evaluarilor, chiar si prin metoda evitarii asumarii unor concluzii. Pe fondul cresterii euroscepticismului, desigur si in privinta extinderii, s-au manifestat tot mai pesimist unele grupari politice din Parlamentul European (indeosebi dreapta), dar si din state membre. Ceea ce i-a adus domnului Rehn probleme si situatii probabil neprevazute, dar, in acelasi timp, a expus Romania si Bulgaria la evaluari relativiste, carora nici guvernele de la Bucuresti si Sofia nu le-au facut fata adecvat, de multe ori preferand ele insele o abordare politicianista.
In 3 aprilie 2006, pornind de la constatarile Raportului de monitorizare al Comisiei Europene din octombrie 2005, Olli Rehn a raspuns solicitarii Comitetului de Afaceri Externe al Parlamentului European de a informa asupra stadiului pregatirii pentru aderare a Bulgariei si Romaniei. Faptul ca domnul comisar pentru extindere nu a convins este dovedit de transferarea acestei discutii intr-o alta reuniune a parlamentarilor europeni, in 26 aprilie a.c. Nu ne vom referi la ce si cum a prezentat dl. Rehn in 3 aprilie, dar trebuie sa constatam ca atunci s-a ridicat si chestiunea credibilitatii evaluarilor sale si a credibilitatii Comisiei de a gestiona problematica aderarii Romaniei si Bulgariei, iar protagonistul comunitar a raspuns destul de neinspirat, a creat semne de intrebare mai accentuate in privinta capacitatii celor doua tari de a fi complet pregatite pentru aderarea la Uniunea Europeana, in 1 ianuarie 2007. Mai mult, parlamentari din grupul Partidului Popular European au sustinut chiar si necesitatea continuarii dezbaterii acestui subiect in Parlamentul European si dupa 26 aprilie, pana la momentul prezentarii raportului Comisiei, in 16 mai a.c. Aceasta initiativa ar fi dat cale libera politizarii accentuate nu doar in Parlamentul European, dar si in unele state membre, cu posibile consecinte si asupra ratificarii Tratatului de Aderare. In acest context, merita subliniat faptul ca grupul socialist din Parlamentul European este cel care a avut atitudinea cea mai consecventa, constructiva si sustinatoare a aderarii Romaniei si Bulgariei la Uniunea Europeana, in 1 ianuarie 2007. Celelalte grupari au infatisat optiuni de natura contextuala, binenteles politica, ceea ce nu faciliteaza, ci uneori ingreuneaza perceperea unor eventuale sensuri argumentative pozitive ale comisarului Rehn.
Nimeni nu se astepta ca la discutia de miercuri, 26 aprilie a.c., dl. Rehn sa spuna ca Romania si Bulgaria sunt deplin pregatite pentru a face fata calitatii de stat membru al Uniunii Europene, incepand cu 1 ianuarie 2007. Chiar daca ar fi avut vointa si demonstratia valabile unui asemenea enunt, dl. Rehn nu putea satisface astfel de asteptari, deoarece viitorul Raport trebuie sa primeasca girul Colegiului Comisarilor si numai dupa aceea concluziile vor fi prezentate integral. Speram doar ca, la 16 mai 2006, discursul comisarului pentru extindere sa fie clar si obiectiv, asa cum a promis, adica sa fie lipsit de ambiguitatile cu care aproape ca ne-a obisnuit, de la sfarsitul anului 2004 si pana acum.
Poate ca domnul Ollie Rehn are nevoie sa fie el insusi convins de indeplinirea criteriilor de aderare de catre Romania, de capacitatea tarii noastre de a implementa acquis-ul si convergenta cu politicile europene. Iar pentru aceasta, cea mai buna cale este ca guvernul de la Bucuresti sa prezinte fapte concrete si credibile ale procesului dezvoltarii si modernizarii societatii romanesti. Pe care si cetatenii romani sa le perceapa si sa le confirme, la noi acasa.