Politicienii nu mai concureaza doar intre ei. Nu mai este suficient sa inventeze politici si solutii pentru problemele curente ale societatii. Nu mai este deajuns sa imbratisese doctrine bine definite politic si sa le aplice cat mai inventiv la agenda problemelor cetateanului-alegator. Politicienii sunt amenintati masiv de concurenta neloiala a actorilor. In America, experimentul transformarii actorului in politician a fost brevetat, in anii ’80, dupa succesul rasunator al lui Ronald Reagan, ajuns de pe ecranul cinematografelor, la Casa Alba, pentru a se incununa cu laurii a doua mandate. Desi mai degraba un modest actor de comedie-tandra, Reagan a jucat cu brio, in politica, rolul lui Praslea cel Voinic, reusind sa taie toate cele sapte capete ale balaurului ce-si construise „Imperiul raului” pe taramul de la Rasarit, lasat de izbeliste de marile puteri ale Apusului, dupa ridicarea protectoarei Cortine de fier. Astazi America are in persoana lui Arnold Schwarzenegger un alt proeminent actor, devenit guvernator al Californiei, unul dintre cele mai bogate state ale Uniunii. Exemplele sunt insa mult mai multe si pot fi gasite nu doar in America.
Cine l-a vazut pe Tony Blair sustinandu-si predica despre „Dragoste”, la funerariile Printesei Diana nu va putea niciodata sa scape de impresia coplesitoare a unui fabulos talent actoricesc urcat, poate dintr-o simpla greseala, pe scena politicii, in loc de cea a lui Royal Shakespeare Company.
De altminteri, Blair are un „urias” inaintas, intr-ale actoriei politice, chiar in persoana lui Churchil, maestru desavarsit nu doar al cuvantului scris cu miez si impact la public, ci si al celui rostit. Un maestru al punerii in scena a propriilor aparitii publice. O cariera politica ce a lasat mostenire mai multe „icon-uri” vizuale, decat oricare alta pana la el. Coborand un pic in istoria secolului XX, fascinatia exercitata de Hitler asupra maselor are intre alte explicatii si minutioasa preocupare pentru scenografie, pentru punerea in valoare, prin mijloace specific teatrale, a textelor. Contributia lui Leni Riefenstahl la spectacolele publice si filmate ale celui de-al Treilea Reich sunt bine documentate astazi.
Se poate spune, fara exagerare, ca insasi natura procesului politic modern este cea care a creat acest hibrid „politician-actor”, cerand oricui urca pe scena politicii sa faca proba capacitatii de a utiliza, fie si „instinctiv”, uneltele actoricesti care sa-i exploateze la maxim potentialul histrionic, aflat in doze diferite, desigur, in fiecare dintre noi.
Lucrurile au luat, de la o vreme, insa, o turnura care schimba datele problemei si chiar natura politicii. Industria care produce imago-structurile cognitive si emotionale ce ne reprezinta „realitatea”, in cele mai mici secvente si in cele mai variate ipostaze, a atins performante ce rastoarna raporturile traditionale dintre creator, emitator si receptor de mesaje. Cantitativ aceasta industrie este in stare acopere timpul real al spectatorului, in totalitate, 24 de ore din 24! Ca viteza de reactie produsele sunt realizate, nu doar simultan cu realitate, ci chiar inaintea ei! Capacitatea de acoperire a „evenimentelor” a devenit globala, dupa cum globala si instantanee este si puterea de a difuza produsele catre publicul aflat dincolo de micile ecrane ale televizoarelor si ale calculatoarelor. Atat de mare este astazi dependenta publicului fata de aceste produse, incat ele au cotropit, literalmente, totalitatea spatiului de reprezentari asupra lumii. „Spectatorii” s-au contopit intr-o masa, mai degraba amorfa, numita auditoriu. O marfa, un apendice, o anexa, a industriei audio-vizuale. Relatia de dependenta este atat de solida si de stabila, incat agentiile de publicitate fac averi uriase livrand producatorilor de bunuri si servicii „publicul” de care au nevoie, la ore si momente ale zilei, in cantitati si calitati ce pot fi precis prestabilite. Industria aceasta, dezvoltata pe baze comerciale, a devenit un centru de putere concurent cu cel al politicii. De aici confruntarea si solutiile:
1. Centrele traditionale de putere politica incearca sa-si subordoneze „fabricile” imagologice existente, iar daca nu pot, incearca sa-si creeze unele proprii, dependente de partide; 2. Proprietarii marilor fabrici de imagini si reprezentari cognitiv-emotionale sunt tentati sa-si anexeze zone ale politicii sau politicieni cu sanse maxime de a deveni decidentii guvernamentali sau legiferatorii de maine. Derularea proceselor politice in aceste conditii duce nu doar la distorsiunea masiva a ceea ce numim alegere politica, ori capacitate de reprezentare, ci altereaza insasi natura procesului democratic. Democratia tinde sa devina sclava tehnologiilor imagologice, iar politicienii un fel de „drogati”, dependenti iremediabili de bunavointa „oglinzilor” care le modeleaza imaginea livrata publicului. Manipulatorii de imagini si public tind sa devina adevaratii stapani ai politicii. Unii asupra carora alegatorul nu mai are nici un fel de control. Democratia pastreaza, astfel, doar fatada, transformandu-se intr-un joc de lumini si umbre, menit sa atate ori sa ostoiasca strigoii temerilor si ai bucuriilor ce bantuie inconstientul colectiv al multimilor. Piata ideilor, in legatura cu spatiul public, a fost complet subordonata de producatorii de imagini si „show”-uri, care dicteaza ce se produce, in ce cantitati si cum se livreaza fiecare produs imagologic de care politica are nevoie. Procesul politic, bazat pe libertate de alegere, pe formarea independenta a propriilor idei si reprezentari despre realitate a fost aproape dizolvat, in momentul in care ideile alternative sau opuse, concurente, nu mai au aceeasi sansa sa-si faca loc pe piata, ori sa ajunga la public. Cea mai grava deturnare a democratiei este, insa, transformarea „cetateanului-alegator”, ca actor independent al procesului politic, capabil sa-si exercite liberul arbitru, intr-o pasta quasi-omogena, intr-un „prefabricat” cu care se poate construi aproape orice, numit simplu „Public”. Cetateanul care, asa cum spunea Lincoln, este intr-o societate garantul permanent al trainiciei democratiei, a fost aproape dizolvat de mareea mediatica! Democratia este inlocuita, pe nebagate de seama, de „imago-plutocratie”. Nu ni se intampla doar noua, ci tuturor democratiilor lumii, mai vechi si mai noi, mai solide sau mai slabe.
De aceea, daca vreti sa stiti cine va decide destinul Romaniei maine, ar trebui sa priviti cu atentie scena politica. Tot ceea ce aveti de facut este sa remarcati actorul cel mai expresiv, cel mai convingator, cel mai „natural”, cel mai complet in utilizarea uneltelor traditionale ale meseriei: glas, infatisare, trasaturi corporale, miscare, emotii, lumina si complementul ei, umbra. Desigur, pentru ca un actor sa-si puna in valoare talentul este nevoie si de un text la care „sala” sa rezoneze, cu care sa se identifice usor. Dupa cum este nevoie si de un regizor cat mai priceput in a face ca valentele actorilor si ale textului sa se potenteze reciproc. In sfarsit, nu uitati sa trageti cu coada ochiului si prin culise. Nu-i chiar lipsit de importanta cine trage, pe acolo, sforile!