Ideea de a cerceta nimicurile de care se ocupa politica in general si cea de la noi, in special, mi-a fost oferita, cu generozitate, de „Micul tratat despre nimic” al lui John Barrow. O splendida carte care ilustreaza modul in care stiinta a definit, utilizat, interpretat si reinterpretat notiunea fundamentala, dar ciudata, de „nimic”. Politica nu este o stiinta, din pacate, nici la nivelul teoriei, nici al practicii, asa ca nu a ajuns sa fixeze importanta notiunii de „Nimic”. Ca o compensatie, parca, este napadita tot mai mult de „nimicuri”. Activitati, fapte, argumente si discutii despre lucruri a caror importanta, in ansamblul vietii comunitatilor si a cetatenilor, nu o depaseste pe aceea a prafului care ne intra nestingherit in case. Pina sa ajungem la „teorie”, ipoteze si explicatii structurale, orice cercetare incepe cu inventarierea si ordonarea campului de evenimente semnificative. Ultima dintre temele la care te-ai fi asteptat sa cotropeasca complet agenda politica, la acest sfarsit torid de sesiune parlamentara, era „Legea Pensiilor”. Guvernul si Presedintele au executat adevarate baraje de artilerie grea, fiecare asupra pozitiilor celuilalt, in incercarea de a convinge publicul ca este adevaratul aparator al intereselor pensionarilor din Romania. Guvernul, argumentand ca exact acum era timpul sa mareasca cuantumul „punctului de pensie”; Presedintele sustinand ca totul nu poate fi decat o pacaleala, o incropeala a unor nepriceputi de ministri care nu vor avea de unde sa scoata resursele financiare pentru a sustine povara acestei mariri. Aproape o luna de vanzoleala legislativa si de suspans in jurul intrebarii hamletiene: „Promulga sau nu promulga, Presedintele, legea?”.
Bine, dar acesta nu este un nimic!!, vor replica criticii mei. Cum sa spui ca este nimic o lege care va mai usura saracia, macar a unei parti dintre pensionari? Argument valabil, ma voi grabi eu sa admit. Va invit insa la putina bagare de seama. Nu este nevoie de mai mult pentru a observa ca politica noastra a substituit in graba si cu mare dexteritate problema serioasa a pensiilor si a standardelor de viata ale pensionarilor, care merita nu doar un studiu aprofundat, ci si o solutie echitabila, stabila si sustenabila, cu un schimb inutil de acuzatii si contra-acuzatii, cu un circ mediatic, pe marginea unui rezultat previzibil: intrarea in vigoare a unei legi. Una de care nimeni nu-si va mai aduce aminte, peste doar cateva luni. De ce? Simplu, pentru ca efectele sale nu au cum sa rezolve problema pe care doar se fac ca o iau in considerare. Problema va ramane, ca si consecintele sale pe termen lung. Romania este o societate in care accesul la beneficiile, fie chiar minime, ale dezvoltarii, restructurarii, modernizarii economice si sociale ramane profund distorsionat, inclusiv prin intermediul prevederilor legale, iar cel mai defavorizat segment de cetateni este si va ramine cel al pensionarilor. Cresterea valorii punctului de pensii este o masura cu efecte minime si reduse in timp, un nimic, pe langa problema de fond a rolului si rostului generatiei a treia intr-o societate de tranzitie, cum este a noastra.
Un alt nimic de care s-au ocupat cu sarg politicienii nostri, pana sa nu descopere chestiunea pensiilor, a fost si inca mai este tema sistemului pentru alegerile parlamentare. Uninominal sa fie! striga toata clasa politica in cor, dirijata de bagheta fermecata a Presedintelui. Problema este: ce fel de uninominal? Iar, aici, corul se transforma intr-o adunatura cacofonica de voci, glasuri si isoane. Bine, dar sistemul de vot este un lucru important pentru politica de pretutindeni, deci si pentru noi! Cum sa spui ca-i un nimic? Problema alegerii sistemului de vot este importanta, dar nu oricum si nu in orice conditii, ma grabesc eu sa intampin obiectia intemeiata a preopinentilor. Cu alte cuvinte, este importanta daca devine o solutie la o problema. La noi, problema identificata este calitatea submediocra a „clasei politice”, adica acel foarte redus numar de oameni, vreo cinci-sase mii, care, de la ministere si pana la consiliile comunale, se cocoata si nu se mai dau jos din functiile de care depind toate deciziile importante din Romania. Daca aceasta este problema Romaniei si este cu siguranta una dintre cele mai importante, atunci, cu regret trebuie sa spun, sistemul de vot nu este solutia la problema, nici pe departe. Oricare ar fi sistemul de vot, aceasta „clasa politica” se va reproduce, cu exact aceleasi defecte pe care le are si azi, de acum in veacul vecilor, daca altceva nu se schimba in societatea si in politica din Romania! Problema politicii romanesti si a calitatii oamenilor care o populeaza nu este a sistemului de cernere, a sitei, ci a rolului pe care il exercita cu adevarat politicienii si a gradului de impunitate cu care o fac. Iar rolul lor este unul simplu: acela de rotite, mai mari sau mai mici, intr-un mecanism relativ primitiv de stors resursele economico-financiare ale statului, in favoarea grupurilor de interese articulate in jurul a ceea ce numim, fara sa fie cu adevarat, „partide politice”. Atata vreme cat se afla in mecanism, „rotitele” se bucura de quasi totala imunitate pentru activitatile lor, chiar si atunci cand au depasit cu mult limita legii, daca „beneficiarii finali” sunt multumiti de activitatea subiectului in cauza. In aceste conditii, oricare ar fi sistemul electoral, moara numita politica va cerne mai departe pentru unii, foarte putini, faina alba, iar pentru restul cei mai multi, tarata.
Un alt exemplu prin care putem ilustra convingator apetitul pentru nimicuri al politicii de la noi este tema „ecologica”. Ei, nu ca aici chiar ai sarit calul, stimabile!, ma vor apostrofa, desigur, cititorii mei, chiar si cei mai ingaduitori! Cand toata planeta se da de ceasul mortii sa rezolve problemele ecologice, vii matale sa ne spui ca asta-i un moft! Ferit-ar sfantul!, ma grabesc sa replic. Problemele ecologice sunt cat se poate de serioase, iar la noi sunt de-a dreptul catastrofale. Iar politica n-ar exagera cu nimic daca le-ar plasa in chiar centrul sau de atentie, interes, analiza si decizie. Problema este ca nu o face, ba mai rau, o substituie cu nimicuri. De exemplu nimicul prin care Primaria Bucurestilor a reusit performanta deosebita de a distruge parcurile orasului, pe care le-a „impartit” pe criterii de partid si de beneficii grase, unor „intreprinzatori” oameni de afaceri din domeniul constructiilor de locuite. Daca politica de la noi ar fi avut cel mai mic apetit si interes pentru problemele ecologice, primarii Bucurestilor ar fi trebuit sa stea 24 de ore din 24 pe la comisiile speciale ale Parlamentului, pe la institutiile pentru protectia mediului si a „consumatorilor”, ba chiar pe la oamenii si institutiile legii, pentru a explica ce fel de „dezvoltare” si „modernizare” a orasului este aceea care rezulta intr-un grad sporit de poluare, intr-o desavarsita destramare a retelei de circulatie urbana, in distrugerea zonelor verzi si in neglijarea criminala a celor mai elementare norme de protectie igienico-sanintara a spatiilor publice. Ei, insa, dupa cum observati dumneavoastra stau bine merci, la televizor si ne explica ceea ce nu poate fi explicat nicicum, iar cand termina dau o fuga pana in Baleare, Elvetia sau Alpii Italiei, pentru a se mai racori. Ca de, si ei sunt oameni, nu!
Fara sa ma grabesc spre concluzii, constat la capatul acestui demers doar ca, in timp ce „Nimicul” stiintei are o functie euristica fundamentala si o valoare ce nu poate fi estimata decat in lumea cunoasterii, „nimicurile” politicii au ca functie principala „prostirea multimii”, iar ca valoare fac cateva mii de miliarde, furate in fiecare an noua, batranilor si copiilor nostri, de cei pentru care politica are sens doar pe bani! Ai nostri, se-ntelege!