Daca mai era nevoie de o proba a fortei de difuziune si a influentei pe care manelele o exercita in societatea romaneasca, ea a venit de unde nici cu gandul nu m-as fi gandit! De la aviatia civila si militara! Pilotii si navigatorii au semnalat faptul ca in traficul obisnuit al conversatiilor dintre sol si nave, pe undeva, pe langa un aeroport al Bucurestilor, se interpune, din cand in cand, dar cam des, melosul inconfundabil al manelelor. De vina ar fi un post de radio, al unui pasionat constructor amator care, fiind la el acasa, face ce vrea. Iar daca el vrea sa impartaseasca si eterului ce-i este mai drag inimii lui, ce-i rau in asta? Asa cum, altadata, iubitorii de manele avant la lettre nu concepeau sa iasa la iarba verde, la un gratar sau la un strand fara niste “difuzoare”, care duduiau la maxim, spre incantarea posesorului, a familiei sale, a prietenilor si a catorva cartiere megiese, astazi, cand ne bucuram de binefacerile progresului si ale tehnologiilor avansate, putem sa dam manele nu doar la tot cartierul, ci, iata, la tot universul! Sa mai zica cineva ca nu suntem ancorati in viitor! Cam acelasi lucru se intampla si in spatiul cibernetic al internetului, odata cu aparitia blogurilor dambovitene. In fapt, un soi de “imprejmuiri” personale, facute cu scopul precis sa stie lumea cine-i “baiat de baiat” si “blonda de blonda” prin partea asta de lume, iar de acolo posesorul sa poata striga tuturor cibernautilor “ce vrea muschii lui” si, la randul lui, sa se poata bucura de injuraturile si toate celelalte binefaceri ale comunicarii sociale, acoperita de anonimat. O forma cat se poate de bine venita, de ieftina si oportuna pentru esaparea frustrarilor de tot felul, ar spune psihologii si psihiatrii; o forma de comunicare libera, ale carei beneficii sociale nu pot fi ignorate, in ciuda “derapajelor”, vor sari cu gura si cu teoria pe mine, sociologii si teoreticienii comunicarii; o forma speciala si utila de manifestare a preferintelor si a inclinatiilor personale, vor spune cercetatorii de marketing etc.
Desigur, fiecare are dreptatea lui, dar eu nu ma pot impiedica sa constat ca toate aceste manifestari contribuie direct si copios la cresterea gradului de poluare a spatiului public. In acest fel, societatea romaneasca dovedeste ca are un grad ridicat de coerenta a mentalului si a structurilor sale din real, pentru ca poluarii din spatiul cultural ii raspund, simetric, mizeria si gunoiul, care zac pe strazile marilor orase, Bucurestii fiind oglinda tarii; poluarii aerului, apei, pamantului si celorlalte elemente ii corespunde, la linie, degradarea mediului biologic; in sfarsit, poluarea de toate genurile are un corespondent direct si pe masura in masiva deteriorare a comportamentelor in spatiul politic.
Chiar daca nici n-a inceput bine campania electorala, “posturile de radio” si “purtatorii de mesaje” ale centrilor de putere aflati in competitie au dat-o deja pe manele, la greu. Dinspre Cotroceni parca se-aude creatia de inspiratiune si de extractie neaos, populara, “Taricene drag mi-ai fost, astazi cred ca esti un prost”. Sigur, Palatul Victoria are si el manelistii lui care se exerseaza pe tema: “Traienele, te-a luat valul, nu mai vezi nici unde-i malul”. Un lider PSD, cu CV de prezidentiabil si doctorat in subtile chestiuni juridice, deja celebru pentru ca a propus Parlamentului recensamantul oualelor, la purtator, ca forma a controlului democratic, s-a relansat deunazi in politica autohtona, exprimand cat se poate de manelistic potentialilor sustinatori si eventuali votanti, cum “sta chestiile” cu niste baieti de gasca de prin Europa si de ce-o sa ramanem noi sa ne jucam cu “aia-n” tarana, daca n-o sa ne schimbam optiunile electorale, in favoarea sa, desigur.
Sunt gata sa admit ca ironia este o forma de a-ti marturisi neputinta. Doar ca, in cazul de fata, nu ironia este finalitatea demersului publicistic, ci analiza lucida a consecintelor unei stari de fapt, care nu prea “sta”, ci avanseaza galopant. Daca ar fi doar un banal produs derivat, secundar, al libertatii in spatiul public, maneaua politica ar putea fi tratata doar ca o curiozitate. Cand devine modul insusi de a fi si de a se exprima al politicii, in toate conditiile si al tuturor actorilor principali, atunci suntem in fata unui alt tip de realitate. Iar intrebarea de fond este, ca de obicei: Cui prodest? Raspunsul nu mai este, de fel, nici vesel si nici secundar, ca importanta. Asaltul de masa al pseudo-culturii manelistice asupra spatiului noologic al unei societati nu este doar o simpla zgarietura pe suprafata prea “lustruita” a Culturii Mari, ci un atac la baioneta impotriva ei, intr-un razboi unde nu se iau prizonieri si nici nu functioneaza Protocoalele de la Geneva. Ceea ce vedem intamplandu-se sub ochii nostri, odata cu manelizarea vietii politice, nu este doar o “degradare a formei”, a “exprimarii” in spatiul public, ci o demolare sistematica a conditiilor minimale de existenta, daca nu chiar si de supravietuire, ale unei democratii, fragila, debila si subnutrita, inca de la nastere.