Istoria Uniunii Europene este un lung sir de crize, depasite, daca nu eroic, cel putin onorabil. Propozitia aceasta, cu aer fals de intelepciune pitagoreica, este servita de birocratii Bruxelles-ului celor care inca se mai intreaba, cu inocenta, de ce constructia politica cea mai importanta a secolului XX se muta dintr-o criza intr-alta, in loc sa se dezvolte, mai degraba, pe seama unui concept si a unui proiect capabil sa-l puna in opera. Acest fals eroism al oamenilor politici care, intr-o zi si-o noapte, nu pun geana peste geana, ca sa „salveze miraculos situatia”, este de un ridicol absolut si nu cred ca mai prosteste pe cineva. Consiliul European din vara lui 2007 va ramane in istorie nu ca o alta fapta eroica a unei generatii de politicieni dedicati ideii europene, ci doar ca o alta improvizatie a unor decidenti limitati in anvergura politica si intelectuala, capabili doar sa aseze o noua improvizatiei peste alte improvizatii anterioare, felicitandu-se reciproc pentru ridicarea cu inca o treapta a unui soi de nou Turn Babel, gata sa cada nu pentru ca ar putea starni mania Celui Atotputernic, ci datorita nesfarsitelor improvizatii de constructie. In ce consta deci, marea si mult cotcodacita victorie? Dimensiunea guvernamentala a Uniunii Europene, cea de care depinde in continuare, decisiv, cum si in ce directie se misca constructia a reusit sa gaseasca un raspuns la intrebarea oarecum dificila: ce fac niste state seriose care au negociat un acord, l-au parafat, dupa care au purces la ratificarea lui, dar n-au reusit sa duca procesul pina la capat pentru ca doua dintre ele au respins prin referendum textul tratatului respectiv?

Aceasta intrebare s-a nascut dintr-o alta improvizatie „geniala” a fostului presedinte al Frantei. El a tinut cu totdinadinsul ca la sfarsit de mandat, poporul sa-i puna pe cap coronita de „Parinte fericit al natiunii”. Poporul i-a refuzat favorul, iar Tratatul Constitutional European a cazut victima colaterala a neasteptatului divort dintre Poporul Francez si Jaques Chirac. Referendumul din Olanda n-ar fi avut niciodata rezultatul pe care l-a avut daca Franta ar fi spus DA! Improvizatia care a dus Europa in impas a generat o dilema: daca statele admit ca textul Tratatului Constitutional nu mai poate deveni baza juridica a Uniunii Europene, atunci singura solutie este sa negocieze altul nou si sa reia procedurile de parafare si ratificare. Solutia ar fi fost buna, doar ca e rea, pentru ca intoarce Uniunea cu nu mai putin de sapte ani in urma. Daca, dimpotriva, statele admit ca in ciuda respingerii lui de catre Franta si Olanda, Tratatul Constitutional este in continuare capabil sa asigure baza juridica a existentei Uniunii, atunci Franta si Olanda ar fi trebuit sa-si rezolve la ele acasa problema si nu sa o exporte la nivel european. Toate bune si frumoase, dar dintr-un motiv care ramane pana azi un mister, statele s-au grabit sa fie de acord ca problema nu mai este a Frantei si a Olandei, ci a Uniunii Europene. Iesirea din aceasta dilema a cerut doi ani de eforturi si s-a facut, evident, tot printr-o improvizatie, ceva nici cal nici catar: se va elabora un nou text, pe baza acordului dat de sefii de stat si de guvern, acum la reuniunea din vara lui 2007, text care este o editie revizuita cu foarfeca a Tratatului Constitutional si care, evident, nu se va mai numi Tratat constitutional!!! De rasul curcilor! Birocratia insa a invins! Uniunea va avea un Presedinte al Consiliului European cu mandat de doi ani si jumatate, ce poate fi reinnoit, evident cu tot aparatul necesar; Uniunea va avea un „Inalt reprezentant” care va fi simultan si vice-presedinte al Comisiei si al Consiliului, incalcand astfel principiul separarii puterii intre institutiile guvernamentale si cele neguvernamentale din sanul Uniunii; Uniunea va avea un minister de externe, care insa nu se va chema minister de externe. Noul text va include capitolul privind libertatile si drepturile fundamentale, asa-zisele drepturi sociale, dar Marea Britanie a obtinut favoarea de a se excepta! In sfarsit, s-a cazut de acord si cu sistemul de vot in cadrul Consiliului: ramane cel din Tratatul Constitutional, doar ca nu se va aplica decat din 2017, pana atunci functionand prevederile Tratatului de la Nisa! Doar un carcotas ar putea vedea aici altceva decat Coerenta, Rationalitate si Viziune!!!
Lasand ironia de o parte, intrebarea la care liderii politici ar trebui, totusi, sa raspunda este: ce se ascunde in spatele acestor nesfarsite si din ce in ce mai putin inspirate improvizatii? Doar ca nu pot sa raspunda. Nu pentru ca nu stiu raspunsul, ci pentru ca daca l-ar pronunta, si-ar declara pur si simplu falimentul. Adevarurile nespuse ale acestor improvizatiilor tin de divergenta tot mai mare dintre statele Europei cu privire la rostul si finalitatea constructiei europene. Iar pe de alta parte, tin de inconsistenta optiunilor: statele ar vrea sa aiba sprijinul puternic al unei organizatii tari, capabile sa se exprime in politica lumii cu toata greutatea celor 27 de membri, dar pe de alta parte n-au nici cea mai mica tentatie sa renunte la atributele lor de suveranitate, in domeniul sacru al politicii internationale sau de securitate. Politicienii inteleg ca trebuie sa coopereze, dar formulele de articulare a structurii institutionale care, in cele din urma, va reduce inevitabil exercitiul atributelor statale, ii inspaimanta. Constructia europeana a devenit un soi de sistem incoerent de optiuni conditionale, din care fiecare cauta cu frenezie portitele exceptiei care sa-i reduca angajamentul si sa-i fie cat mai mult favorabila. Consiliul European din vara lui 2007, departe de a fi vreun succes este, din pacate, un nou pas in directia disolutiei politice. O disolutie care cu greu mai poate fi mascata de frenezia franjurilor birocratice.