Prin toate cele expuse anterior (in editia de ieri, n.r.), am cautat sa subliniem importanta considerabila a ordinii imanente a universului, pentru a scoate in evidenta valoarea reconstructiei cosmologice pe care Sfantul Atanasie cel Mare a intreprins-o cu mai bine de un mileniu si jumatate in urma, ca sa depaseasca opozitia radicala dintre lumea inteligibila si lumea sensibila, specifica gandirii antice, care constituia un obstacol serios in calea invataturii crestine despre intruparea lui Dumnezeu. Erezia lui Arie, care nega Divinitatea Mantuitorului si vedea in El un simplu om, este rezultatul direct al acestui fapt. Pornind de la unitatea creatiei in Logosul divin, prin care toate au fost facute, dupa cuvantul Evangheliei (Ioan 1:1), Sfantul Atanasie cel Mare spune urmatoarele: “Deci, Insusi Cuvantul atotputernic, atotdesavarsit si sfant al Tatalui, salasluindu-se si intinzand puterile Lui in toate si pretutindeni si luminand toate cele vazute si nevazute, inteligibile si sensibile, le tine si le strange pe toate, nelasand nimic gol de puterea Lui. Ci dandu-le viata tuturor si pazindu-le pe toate impreuna si pe fiecare in parte [...] alcatuieste o singura lume si o unica randuiala frumoasa si armonioasa a ei, El Insusi ramanand nemiscat, dar miscandu-le pe toate, dupa bunavoirea Tatalui”.
Numai astazi putem recunoaste deplin valoarea reconstructiei cosmologice intreprinse de Sfantul Atanasie, care a trecut de la existenta lucrului in sine la existenta lucrurilor in relatie reciproca, aratandu-se ca “doctrina crestina despre Creatie si Intrupare se gaseste la originea conceptului de inteligibilitate contingenta pe care se bazeaza stiinta moderna, dar si a transcendentei si unicitatii lui Dumnezeu, Izvorul creativ al intregii ordini rationale, care da unitate, identitate, obiectivitate si globalitate structurii spatio-temporale in care noi si intreaga realitate creata suntem tinuti impreuna, intr-o unica lume”.
Intr-adevar, reconstructia cosmologica atanasiana a pus in evidenta ordinea armonioasa si interioara a cosmosului, care a inceput sa fie descoperita si de marii fizicieni contemporani, pentru ca astfel sa poata reliefa centralitatea Cuvantului intrupat in lumea creata de El, dar si unitatea interioara a creatiei, care depaseste dihotomia dintre lumea sensibila si cea inteligibila si, o data cu aceasta, si teoria dublului adevar. Trebuie sa retinem insa ca in timp ce fizicienii contemporani au pus in evidenta mai mult componenta naturala a ordinii interioare a universului, Sfantul Atanasie cel Mare a scos in evidenta mai mult componenta supranaturala si transcendenta a acestei ordini, ca si Izvorul ei divin, adica Cuvantul Tatalui, din care provine aceasta. Datorita acestui fapt putem spune ca ordinea interioara a universului are in constitutia ei atat o componenta naturala, cat si una supranaturala, care se manifesta concret prin intalnirea energiilor necreate ale lui Dumnezeu cu energiile create ale lumii naturale.
Importanta acestei ordini imanente a universului, astfel inteleasa, este evidenta din mai multe puncte de vedere. Mai intai, are o importanta considerabila pentru dialogul dintre teologie si stiinta. Este adevarat ca, in timp ce stiinta isi indreapta atentia catre structurile realitatii contingente, de care apartine si omul, teologia se intereseaza cu precadere de Dumnezeu Insusi, in calitatea Sa de Creator al Universului si Izvor al ordinii rationale contingente. Dar oamenii de stiinta si teologii sunt datori sa depaseasca impreuna decalajul dintre progresul spiritual si moral, pe de o parte, si progresul stiintific si tehnologic, pe de alta parte, pentru ca omul sa devina responsabil inaintea lui Dumnezeu, pentru a folosi descoperirile stiintifice si tehnice spre binele omului si al creatiei.
Apoi, aceasta ordine imanenta si transcendenta a creatiei ne ajuta sa tinem impreuna Divinitatea si umanitatea Mantuitorului Hristos. Absenta acestei ordini a avut consecinte dezastruoase asupra doctrinei hristologice, fiindca s-a soldat cu dezintegrarea Persoanei Mantuitorului intre Iisus al istoriei, ca om, si Hristos al gloriei, ca Dumnezeu. Datorita acestei disocieri dintre cele doua firi ale Cuvantului Intrupat, s-a ajuns sa se vorbeasca, cand de divinizarea omului in Hristos, cand de umanizarea omului in Iisus, ca si cum Hristos ar fi fost cand Dumnezeu, cand om. Ordinea interioara a creatiei ne permite sa tinem impreuna Divinitatea si umanitatea Mantuitorului si sa aratam ca Dumnezeu S-a facut om pentru a indumnezei omul. Asa cum nu pot fi despartite firile Domnului, tot astfel nu putem desparti intruparea sau umanizarea Mantuitorului de deificarea omului.
In fine, aceasta ordine imanenta si transcendenta a cosmosului mai arata ca dincolo de deism si de masinism, care reprezinta doar o etapa pe calea dezvoltarii culturale europene, Dumnezeu ramane deschis catre lume si lumea ramane deschisa catre Dumnezeu, pentru ca Treimea Sfanta sa coboare in lume, pentru ca lumea sa urce la Izvoarele vietii vesnice ale Sfintei Treimi. Caci lumea a fost zidita si restaurata potential in Hristos si Biserica, ca Logos Creator si Rascumparator, prin iubirea Tatalui, ca sa fie transfigurata plenar la sfarsitul veacurilor, tot din iubire si tot in Hristos, in cer si pamant nou, Imparatie a lui Dumnezeu si Paradis regasit, unde dreptii vor straluci ca soarele. Lumea n-a fost creata de Dumnezeu ca sa fie pangarita de om pentru interese egoiste, ci pentru a fi eliberata de stricaciune si spre a ajunge la marirea fiilor lui Dumnezeu, dupa cuvantul Apostolului (Rom. 8:20). Toate vin de la Dumnezeu si toate se intorc la Dumnezeu, pentru ca omul si creatia sa fie scaldate in splendoarea luminii necreate, care a stralucit pe fata lui Hristos, cand se afla cu ucenicii Sai pe muntele Taborului.
Parintele Staniloae spune ca Sfanta Treime este structura supremei iubiri. Folosind vocabularul fizicienilor contemporani, am putea spune ca Treimea este constanta universala a iubirii si comuniunii eterne. Multa vreme s-a crezut ca nu se poate face stiinta daca nu este eliminat Dumnezeu din univers. Astazi s-a ajuns la concluzia ca nu se poate face stiinta adevarata, fara sa se tina seama de imanenta lui Dumnezeu in creatie. Caci “misterul” nu este obstacol in calea stiintei, ci imbold de a patrunde tot mai adanc in tainele universului, in speranta intalnirii cu Creatorul lui.