Andreea Serban
O tanara muziciana duce o viata izolata, incercand sa lupte cu problemele grave de sanatate pe care le are, sa isi continue cariera infloritoare si sa isi tina viata si pe cei apropiati sub control sau la distanta. Reuseste cu succes sa faca asta, pana cand un necunoscut intra in viata ei urmarind-o pas cu pas si facandu-i cadouri extravagante. Strainul o intriga prin prezenta nevazuta, dar, totodata, prin faptul ca pare sa stie totul despre ea si ii anticipeaza fiecare miscare. La inceput, pare ca Ana exagereaza, temandu-se de admiratorul sau, dar jocul acestuia devine din ce in ce mai periculos. Desi pare a fi un thriller si are o naratiune bine inchegata si suspans, filmul lui Gheorghe Preda este mai degraba apropiat de arta video, “un obiect ciudat”, asa cum il numeste autorul (regizor, scenarist si scenograf la acest proiect), foarte aproape de ambitia lui de a face in viitor filme care sa fie vazute in muzee sau “audiate” in sali de concert. Mai multe arte se impletesc cu succes in acest film: muzica, artele plastice, dar mai putin arta actorului. Gheorghe Preda spune ca actorii nu sunt atat de importanti pentru el, fiind tratati uneori ca elemente de decor. Totusi, jocul (si el) minimalist al Ancai Florea si al lui Constantin Florescu este de apreciat, la fel ca si compozitiile lui Cristian Lolea, care marturiseste: “Trebuia, printre altele, sa inventez muzica unei compozitoare de succes. Apoi, sa scriu muzica „dezarticulata” (termenul e imprumutat din scenariul filmului) din capul Anei (personajul principal) atunci cand incearca sa compuna o piesa noua si nu reuseste. Plus muzica filmului. Si toate astea intr-o imbinare simfonico-baroco-clasico-contemporano-electronico-industriala”. “Ingerul necesar” este foarte reusit si din punct de vedere vizual prin imaginea lui Silviu Stavila si scenografia pedanta la amanunte, dar, totodata minimalista, cu tablouri in stil expresionist abstract, mobila veche sau stil pop art, fotografii... Toate la un loc, impreuna cu un scenariu solid care dozeaza bine suspansul in cea mai mare parte a filmului (cu toate ca, asa cum a remarcat si autorul dupa vizionare, mai puteau fi taiate niste secvente care lungesc inutil filmul si diminueaza tensiunea lui), creeaza un obiect de arta complex. Gheorghe Preda marturiseste ca i-a venit ideea filmului atunci cand iubea o fata si s-a gandit ce frumos ar fi sa ii poata scrie “la multi ani” si lipi flori pe toate autobuzele din Bucuresti. Dupa cativa ani de munca si chin de a strange banii necesari productiei, a iesit un film straniu care merita vazut. Autorul crede ca nu va avea un public larg, pentru ca nu s-a gandit nicio clipa la cei care il vor vedea. Gheorghe Preda spune ca “nu este dispus sa satisfaca gusturile publicului, incercand sa ajunga cat mai sus”. Cu toate acestea, nu putem sa nu remarcam multimea brandurilor care apar poate prea evident in film, pe care carcotasii l-ar putea interpreta ca fiind o megareclama la mai multe produse. “Am vrut sa fac un film foarte rece si astept reactii foarte reci”, a spus regizorul. Totusi, crede el, vor veni sa il vada spectatori tineri si inteligenti, cu venituri peste medie. Chiar daca nu ma incadrez total in publicul tinta al filmului, pot spune ca mie mi-a placut.