Atunci cand venind din furtuna care bantuie oceanul politicii globale descinzi in portul Romania, traiesti sentimentul amestecat de perplexitate si jena pe care il are cel ce viziteaza un spital de nebuni. Cocotat in varful celui mai inalt catarg imaginar, unul care se crede amiralul Nelson isi masoara inamicii prin ocheanul asezat in dreptul ochiului cu care nu vede. Altul, luandu-se drept Napoleon in batalie cu mamelucii si confundand dealul Feleacului cu piramida lui Keops, delireaza, agatat de stativul pentru perfuzii ca de felinarul din Piata Primariei, despre maretia secolelor care il contempla. Unul, in rolul regelui Darius, tragand dupa el galosul spart al societatii de piata, pune marea sa fie biciuita pentru ca i-a inecat corabiile. Altul o face pe Maica Tereza si promite colegilor de salon prime de internare si indemnizatii de externare, pensii duble pentru timpul petrecut la terapia intensiva si salarii triple pentru efectuarea sumarului de urina pe nemancate, calmante gratuite si injectii nedureroase, precum si functii de sef de sectie sau director de clinica bine platite. Uluit de convingerea cu care se manifesta si intrebandu-te daca nu cumva tu esti cel smintit, ai retinerea reflexa a omului cu bun simt in a arata ce crezi despre ei.
Prinsa intre uraganul financiar pornit din vestul trans-atlantic si tornada geo-politica cu originea in orientul ruso-asiatic, corabia europeana scartaie din toate incheieturile. La bord, ofiterii cauta, fara harta, drumul printre stanci, carmaciul incearca sa repare busola de multa vreme defecta iar marinarii se straduiesc sa evite panica. In acest timp, in birturile romanesti toata lumea rade, canta si danseaza, cand nu da fuga sa cumpere bonuri de tezaur. Pentru cei care ies din garajele vilelor cumparate pe credit, in limuzinele de lux luate in leasing, spre a specula la bursele de valori virtuale, ochiul ciclonului este inca suficient de departe spre a se gandi la el. Ei nu stiu sau nu vor sa stie ca ceasul imbogatitilor tranzitiei a sunat si ca se pregateste schimbarea garzii ciocoiesti post-comuniste cu garda ciocoilor imbogatiti de criza financiara in curs. De aceea se comporta cu frivolitatea senila a civilizatiilor muribunde.
Ce se intampla, insa, cu adevarat? Asistam la esecul natural si predictibil al capitalismului de tip neo-liberal. Nu economia de piata este pusa in discutie ci societatea de piata care a dus la grave polarizari de avere. Nu libertatea initiativei private este vinovata de criza ci abuzul de libertate posibil pe fondul lipsei de reglementare si control din partea puterii politice, precum si in conditiile inlocuirii statului real cu un stat simbolic redus la imn, steag si la ritualul alegerilor libere dar, sub actiunea manipularii mediatice si tranzactiilor politicianiste, cronic incorecte. Combustibilul amintitului abuz a constat intr-o combinatie toxica de lacomie, imprudenta si iresponsabilitate. Cand intre imbogatirea pe credit si imbogatirea pe merit, respectiv intre economia virtuala si economia reala, distanta ajunge a fi prea mare, riscul imploziei financiare dublat de cel al exploziei sociale, devine insuportabil. Aceasta cu atat mai mult cu cat accesul la credit este facilitat de mecanismul coruptiei ajunse (in Occident ca si in Orient) sistem de conducere politica. Virtualizarea spatiului public si atrofierea serviciilor publice sunt responsabile pentru pasivitatea politica a cetateanului ca si pentru refugierea sa in comunitati mici (orase, cartiere, regiuni, familii, clanuri, grupuri etnice, secte etc.) care au fragmentat statele dar i-au conferit confortul asemanarii, satisfactia apartenentei si sentimentul securitatii identitare.
Urmand stagnarii si gerontocratiei specifice economiei de comanda si societatii inchise, voluntarismul neo-liberal vehiculat de o generatie de decidenti imaturi a creat o dinamica mai mare decat permiteau resursele unei imbogatiri sanatoase. In atari circumstante, consumul nu a stimulat doar cresterea ci si polarizarea sociala, transferand totodata povara indatorarii catre generatiile viitoare. Lupii tineri ai tranzitiei au mancat pe saturate din vanatul care ar urma prins de generatiile viitoare, fara sa stie macar daca acest vanat se va naste. Reabilitarea statului ca factor de reglementare, control si protectie (nu protectionism) va impune, in consecinta, nu doar o noua regula de joc ci si scoaterea de pe teren a unora dintre oligarhii tranzitiei si post-tranzitiei. Odata cu ei se va asista si la o anumita maturizare a conducatorilor de nivel mediu si superior, atat in sectorul public, cat si in cel privat, intrucat atunci cand dispare increderea in capacitatea pietei de a regla totul se revine la aprecierea competentei si experientei factorului uman. Formula “mai bine sa nu stii nimic decat sa stii ce nu trebuie” exprima o alternativa invalidata de actuala criza. Economia sociala de piata si statul social-democrat sunt chemate acum a aplica modele, garantand echilibre obtinute printr-o combinatie de liberalism economic si interventionism politic.