Ultimile insemnari ale lui Mateiu Caragiale, insotite de un inedit epistolar in prezentarea lui Ion Iovan, Editura Curtea veche, Bucuresti, 2008

Iata, continua sa apara editii noi ale operei lui Mateiu I. Caragiale (nascut si decedat in Bucuresti, 1885 – 1933), acum scapate de sub controlul exegetilor consacrati (Perpessicius, Teodor Vargolici, Barbu Cioculescu) si surprinzator apar si texte mateiene noi, inedite, desi se credea ca nu a mai ramas nimic nepublicat.
Jurnalul lui Mateiu ramane, poate, cartea lui fundamentala, opera de capatai, cu de patru ori dimensiunea Crailor, dar concretizata, chiar si sub forma diaristica, din aceeasi memorialistica iluzorie, din realitatea fictionala care a umplut viata marelui scriitor si extraordinarului personaj. Jurnalul lui Mateiu, ca si Memoriile lui Nichifor Crainic, reprezinta doua carti noi fundamentale ale literaturii romane. Clasicii mai actioneaza inca si ne surprind, iata, si la mare distanta de la disparitia lor fizica.
La fel se intampla si cu “bastardul lui Caragiale”, scriitor pretios si steril, experimentator exponential al dandysmului si decadentismului, intr-o literatura viguros traditionalista, si chiar pasunista (dupa opinii mai noi). Poate, numai poetul Al. T. Stamatiad sa fi afisat un asemenea aristocratism, in cazul lui, sustenabil si verificat.
Mateiu nu pune prea mare pret pe Jurnal, insa, cum scria greu, sub efectul unei capricioase inspiratii, pastreaza orice hartie innegrita. Iata o insemnare din 19 februarie 1935: “Cand voi reciti insemnarile de fata ma voi judeca probabil foarte sever. Mai nimic legat, esential, scrupulos. Mi-am petrecut insa o buna parte din viata literaturizand, asa incat simt nevoia de nitica usurinta la exprimare, de nitica neglijenta, de nitel derizoriu. Si fiindca astea se pierd in mine fara urme, precum ceaiul de musetel, stilul meu nu e in pericol. Jurnalul e un simplu tratament naturist”. Probabil, dupa un timp, Mateiu va continua ideea: “Reiau: sa scrii proze, sa cizelezi, sa te straduiesti pentru altii (,) mi se pare exagerat. Par consequant, in ceea ce ma priveste, textul de agrement, literatura adica, e drum inchis.
Si totusi nu rezisti intotdeauna dorintei de a spune ceva cu miez – se rasuceste in tine cate un germene de vorba, da vrej, se-nvoalta; trebuie sa-l intinzi undeva. Il intind aici, vrej, in pustie. Pana la urma, scrisul intr-un Jurnal intim e un fel de a vorbi singur, o alienare. Nu Jurnalul e intim, ci alienarea”.
Indexul fiintelor, lucrurilor si intamplarilor ramane o parte interesanta, dar care tot nu m-a convins de competenta critica a dlui Ion Iovan. Nu cred ca domnia-sa, fara performanta filologica, ar trebui sa se ocupe de opera urgisitului Mateiu, dupa ce aceasta a aparut sub ingrijirea unor istorici literari atat de reputati. Editura trebuie sa raspunda pentru eventualele erori si afirmatii poetice.
Cred ca notele de prima informatie trebuiau puse la subsol, pentru o lectura fluenta, obligatorie cand e vorba de o carte dinamica, exceptionala, urmand fidel nevinovatele enormitati si iluziile bombastice ale unui scriitor epocal, exhibitionist cu spirit filosofic, cu rafinament si distinctie innascute, cu un aristocratism natural, desi boier autoinventat.
Cu putin timp inainte de insemnarea de mai sus, voise chiar sa se lase de scris, pe motiv – am supralicita cu explicatia postmodernista – ca vocabularul a ajuns la gradul zero al semnificatiei: “Zi irosita. Ca ieri, ca alaltaieri; vreme de somn, de lectura. De scris? – nu. La hotararea mea de a parasi proza contribuie senzatia ca toate cuvintele au fost folosite, stoarse de altii inainte, supte si aruncate printre dinti; zdrumicate, morfolite in cavitatile bucale ale bolnavilor indivizi care fac literatura din toate timpurile. Nu poti sa compui o singura fraza curata, componentele ei sunt regurcitate, acrite, intrate in putrefactie. Ce-mi ramane? Sa stau si sa privesc imprejur. Dar pana la urma si sportul asta devine neplacut: privindu-le prea mult, propriile-ti lucruri incep sa para straine: eu imbrac haina de colo? Eu dorm in patul ala? Fericiti cei ce au vreun motiv de exultare”.
Ca sa iasa din centripeta deprimarilor, se harjoneste cu motanul Calimach!
E uimitor ca Mateiu I. Caragiale care debutase in prafuita si expirata revista Viata Romaneasca, ii cunoaste la Capsa pe tinerii scriitori nonconformisti inca neafirmati Emil Cioran si Eugen Ionescu, dar intalnirea ramane fara urmari.
In paginile Jurnalului, coaguleaza din acumularea de observatii, trairi si reflectii, un personaj mai interesant decat toti patru craii de Curtea veche la un loc, sau, mai pretentios zis, trasaturile distinctive ale Crailor se disipeaza congruent, armonios, intr-un singur personaj, cu identitate civila reala. Se pot configura cateva teme specifice: relatiile lui Mateiu cu scriitorii romani, Mateiu agricultor, iluzia aristocratismului si ideile heraldice. Mateiu este patruns si de doua fixatii: modul cum se imbraca si ideea ca mai poate face o cariera diplomatica, activa chiar si prin 1935. Din multimea persoanelor publice care foiesc in Jurnal nu iubeste pe Titulescu, Perpessicius, Galaction, Arghezi, uraste si caricaturizeaza in portrete sarjate pe toata lumea. Relatiile cu Caragiale-Tatal ar merita competente abordari psihanalitice. Pe Maria Sion, sotia sa mult mai varstnica, cea care l-a facut boier, o respecta si o stimeaza poate dintr-un complex de inferioritate pe care il disimula in societate, dar nu si in familie. Cand ajunge la tara, la mosie, imaginea sa asupra mediului nu difera de aceea a unui explorator alb si genial nevoit sa traiasca printre bastinasii din Africa ecuatoriala.
Si atunci, ce mai ramane din complexa personalitate mateiana? Ramane boieria devastatoare, boieria care nu-i aduce linistea, ci travaliul unei permanente autosupravegheri, pasiunea pentru heraldica, in care pune inteligenta si, paradoxal, competenta, si sentimentul complex fata de Bucurestii anilor ’20 si ’30, cu ura explicita impotriva urbei balcanice de sfasietoare contraste si iubirea fata de doua obiective permanent atractive: Podul (Mogosoaiei) si Capsa, unde isi poate etala talentele si manifesta aerele nobiliare
Jurnalul lui Mateiu, literatura diaristica la cel mai inalt nivel, nu numai ca ii dubleaza sau chiar ii tripleaza opera sa de mici dimensiuni, dar o si mentine la nivelul superior semnificant si misterios, si chiar esoteric, sub pecetea tainei, desi Jurnalul de obicei lumineaza, nu obscurizeaza un destin uman exceptional. ateiu Caragiale avea un proiect existential ramas foarte congruent si ascensiv chiar la 50 de ani, asa cum este pentru majoritatea oamenilor numai la 18 ani. Casatoria ramane capodopera sociala a vietii lui, si nu slabele promovari diplomatice sau medalieri circumstantiale pe care el insa le traieste la epuizante dimensiuni hiperbolice. Poate ca marile ambitii nu si le-a realizat, dar el era fericit in convietuirea cu el insusi, iar casnicia cu Maria Sion l-a echilibrat si obligat la convenientele ceremoniale de care avea nevoie, la spectacolul ceremonial impus de eticheta veche boiereasca. Oricum, el nu s-ar fi autoexilat in Occident, precum parintele sau la Berlin (isi doreste si el foarte tare sa mosteneasca o Momoloaie, dar matusile milionare vor reaparea in societatea romaneasca mult mai tarziu).
Reactionar, conservator, antiegalitarist, spirit nu prea religios, vesnic cartitor, in fine, o constiinta de boier de tara, se comporta ca un lord britanic cu ascendente nobiliare atestate de noua secole, care, fireste nu inregistreaza niciun prieten, are numai inamici si supusi. Din punctul sau de vedere, aristocratismul afisat ramane foarte autentic, nici macar nu-si imagineaza ca ar putea sa se trezeasca in el simtul ridicolului.
In Jurnal, nimeni si nimic nu-l multumeste pe seniorul cu multiple distinctii donquijotesti: nici societatea, nici politica, nici cultura, nici boierii din Parlament, nici taranii de la Fundulea (pentru el, Sionu). Intamplator, langa Fundulea, la Tamadau, avusese mosie, cu patru, cinci decenii in urma, Alexandru Odobescu, locul care i-a inspirat celebra descriere a a Barganului din Pseudocynegeticos.
Opera lui Mateiu i-a entuziasmat pe multi dintre estetizantii nostri, dar talentul nu s-a transmis, poate, decat la distanta de multe generatii, lui Mircea Nedelciu, urmas al unuia dintre taranii traitori pe mosia boierului Mateiu.
Scriitor fabulos, printr-o opera de mica intindere, dar diversa, cu exponentialitate singulara in zona crepusculara si in tematica decadentei, un fel de Lampedusa al nostru, avant la lettre, Matei I. Caragiale revine in actualitatea literara – el avand cititorii sai pasionati si constanti - cu Jurnalul sau, valoroasa opera de rezistenta si implicare intr-o realitate fictionala, printr-o biografie foarte alambicata, cu evenimente greu atestabile, la frontiera iluziilor si a imaginarului compensatoriu.
Dupa cate stiu, Jurnalul apare pentru prima oara complet, dar intr-o editie cu rigoare completa aproximativa. Fara competente critice si cu performante de istorie literara necunoscute, editia va avea “succes” si se va raspandi, ca pana la urma sa se intoarca impotriva autorului, blagoslovit cu sincope de receptare.
Sigur, in Jurnal nu vom intalni scriitura, cand pastoasa, cand in filigran, de mari virtualitati expresive a Crailor, ci un discurs sec, mai degraba publicistic decat narativ, descriptiv si denotativ. Se poate descoperi in Jurnal un discurs auctorial pragmatic, mai eficient ca forma de comunicare publicistica, decat ca purtator de semnificatie literara multivalenta.
Se spune ca la inmormantarea lui Titu Maiorescu, Nicolae Iorga ar fi remarcat: “Omul acesta nu a iubit pe nimeni. Nici pe el!”. Dupa lectura operei lui Mateiu I. Caragiale se poate spune: “Omul acesta nu a iubit pe nimeni. Numai pe sine!”.