Am ajuns la Vioresti pe o "ferestra" de soare orbitor, intr-un martie capricios. In lumina aceea nefireasca, venita dupa o burnita cetoasa, si adunata ciopor sub cupola unui cer venetian, acoperisul din sindrila al vechii bisericute pare poleit cu aur fin. Peretii, altfel de un alb sclipitor, se infatisau acum intr-un galben calm, ce se pierdea usor de cum coborai privirea de pe acoperisul bisericii spre temelia ei. La jumatatea zidurilor, lumina soarelui incerca sa se strecoare prin nisele daltuite in piatra in urma cu secole si rezidite acum in caramida de epoca adusa tocmai de la Sighisoara. Poate soarele acela naucitor sau aerul cald, usor tremurat, facuse ca viorelele si brandusele sa sparga pamantul, deschizandu-se covor pe aleile inguste dintre morminte, dar si sus-sus, pe un podeu, spre Magura Slatioarei, spre poalele fagetului. Sub streasina larga, specifica sfintelor lacasuri de inchinaciune de sub munte, de-a lungul unei frize, vegheaza si azi, ca in urma cu doua secole si jumatate, la randuiala celor vesnice si trecatoare deopotriva, oastea potecasilor, a plaiesilor calari, nemuriti cu prenumele, alaturi de preoti si preotese ale satului lor. Stau mandri in sa si inconjoara biserica in trap marunt, pe caii lor iuti de munte, cu cozile innodate, imbracati in dulame de aba alba, tivita cu blana de jder, impodobiti cu caciuli inalte de miel. Inaintea lor merge Capitanul de plai, pe cal negru cu anteriu si potcap negru. Toti sunt barbati odata, mandri, aprigi, hotarati, aparatori de glie si neam, de credinta crestina. Sunt barbati a caror smerenie se naste numai in fata lui Dumnezeu, caci "se stie despre ei ca nu-si ridicau caciulile inalte nici in fata domnitorului". Acestia sunt potecasii aflati pe friza de pe peretii de var ai bisericutei din podeul Viorestilor Slatioarei… Zugraviti la 1807, din porunca vatafului Constantin, cu un mestesug aproape ireal, in desene fine, aducand mai degraba a stampe chinezesti, potecas dupa potecas, nici unul geaman cu celalalt, fiecare cu povestea lui, calut dupa calut, fiecare filigramat in partea lui de poveste… Fiecare si cu totii inconjurand bisericuta - plaiesi, tarani, preoti si preotese ale satului. O lume randuita in jurul bisericii, o comuniune zidita launtric pe fundamentul Sfintei Liturghii.

"La Slatioara, in catunul Vioresti, pe un podeu de pamant cat o palma de om, se inalta ca un potir bisericuta cunoscuta in istoria artei medievale romanesti prin Friza potecasilor. De jur-imprejurul bisericutei, sub streasina de sindrila, ctitorii s-au nemurit calari pe calutii lor de munte, intr-o adevarata cavalcada unicat in istoria ortodoxismului. Prin Slatioara, la o mie sapte sute si…, trecea granita cu Austro-Ungaria. Potecasii erau taranii insarcinati sa apere granita, cu caii lor mici, cutreierand potecile inguste de munte care desenau vremelnica ocupatie. Ei, potecasii, condusi de Vataful de plai Ursanu, au ridicat bisericuta. Cavalcada lor reprezenta apararea de catre ei a tarii si, in aceeasi vreme, apararea mesei altarului infatisand credinta crestina. Se stia despre ei ca nu-si ridicau caciulile inalte nici in fata domnitorului!“. (…) “Spuneam ca bisericuta este ridicata pe un podeu. Podeu inseamna o palma de loc, o poienita aflata sus, foarte sus, pe culmea unui deal, a unei magurice. Exista si un cantec oltenesc la care ma trimite mereu aceasta poveste, iar eu il tin minte rupt, numai doua versuri din el ."Scriitorul Dinu Sararu

"…Veacul brancovenesc poate fi socotit incheiat printr-un mic lacas cu hramul , aflat in preajma Hurezilor voievodali in lacasul cu nume de floare al Viorestilor din partile Slatioarei valcene. L-au zidit in 1782 si l-au impodobit cu zugraveli catre 1807 mesteri tarani cu cheltuiala obstei neatarnate de aici, in frunte cu Ioan Popescu, zis Ursanu ctitor si al altor locuri de inchinaciune (….) Pe fatadele albe de la Vioresti-Slatioara, se desfasoara detasate intr-un desen a carui delicatete nu e concurata decat de finetea cromatica amintitoare de pretioase manuscrise orientale efigiile unei vestite frize - cea a potecasilor (…) Ei intruchipeaza acea , cum a numit-o candva Nicolae Iorga, istoria anonima a miilor de tarani liberi ce au ridicat cu evlavie si orgoliu salba de biserici de sub munte, din Buzau, Dambovita si Arges, din Valcea, Mehedinti si Gorj, de la inceputul modernitatii noastre, dupa domnia Brancoveanului si inainte de scurta carmuire a lor, Tudor Vladimirescu." Academicianul Razvan Theodorescu

Locuitorii din comuna Slatioara de Valcea sunt oameni cu credinta mare in Dumnezeu. Se spune ca acolo unde clopotul uneia dintre biserici nu se mai auzea, oamenii au pus mana de la mana si au mai ridicat inca o bisericuta. Asa se face ca in localitate exista nu mai putin de 11 lacasuri de cult - patru la Slatioara, trei la Gorunesti, doua la Milostea si alte doua la Fometesti- Rugetu. Biserica din satul Vioresti, catun al Gorunestilor, - ce poarta hramul “Intrarea in biserica a Maicii Domnului” a fost ridicata in urma cu 250 de ani fiind, la acea vreme, dupa toate probabilitatile, un schit de maici, locul fiind cunoscut si sub numele de Valea Calugara. Sapaturile facute odata cu lucrarile de restaurare, incepute in 2004, au scos la iveala nenumarate oseminte, biserica avand si atunci, ca si acum, cimitir. Cantitatea mare de oseminte a fost pusa pe seama credintei de odinioara, si anume aceea ca odihna din vecinatatea bisericii il va face pe bunul Dumnezeu sa mai ierte din pacate oamenilor ingropati acolo. Bisericuta, ridicata pe un podeu, o palma de pamant, este strajuita la apus de fageturile batrane ale Maguricei, iar la rasarit si la miaza-zi de apele Cernei Valcene si de stancile de nisip ale Magurii Slatiorului Legendele mai spun ca pe aceste meleaguri au existat oameni giganti si ca o femeie foarte mare a stat in acest loc, cu un picior pe Magura si celalalt pe Maguricea si ar fi nascut un prunc chiar pe locul unde se afla micuta bisericuta. Oamenii mai spun ca femeia aceea ar fi creat acea colina, unde se afla satul Gorunesti, cu o singura poala de pamant”. Dincolo de legende, oamenii din Slatioara traiesc cu credinta lucrurilor sfinte si sunt convinsi ca, daca pe vreunul dintre dealuri, la vreo casa, nu se va auzi dangatul clopotului, acolo vor trebui sa construiasca o alta biserica.
Parintele Alexandru Pruna, unul din cei patru preoti care il slujesc pe Dumnezeu impreuna cu “turma” credinciosilor comunei Slatioara, care nu trece de 3.600 de suflete, ne spune ca Bisericuta din Vioresti, al carui preot este, a fost construita in anul 1782 de catre vatafii Ion Ursanu si Ion Viorel. “Pictura este in fresca, iar poterasii sunt pictati calari. Acestia sunt pazitorii care pe vremuri pazeau potecile pe unde era transportata sarea pentru ca «transportatorii» sa nu fie atacati de lotri. Potecasii erau slujbasi la stat, tarani angajati sa pazeasca granitele Tarii Romanesti. Si asta pentru ca timp de 35 de ani, granita cu imperiul austro-ungar a trecut chiar prin Slatioara. De aceea, mai spune preotul Pruna, potecasii, cercetatori ai potecilor, erau oameni insemnati, mosneni cu privilegii si purtau caciuli inalte, semn al acestei pozitii inalte in stat. Erau oameni vijeliosi, naravasi, oameni vestiti. Erau, in acelasi timp, oameni cu mare credinta in Dumnezeu, oameni care si-au legat nemurirea de zidirea lacaselor sfinte, unde inaltau rugi la Prea Curata, ca sa apere tara de vrajmasii Sfintei Cruci. Cu timpul, inmultindu-se rugatorii, s-a mai marit sfanta biserica si noi ctitori s-au zugravit pe pereti, sub streasina, calari pe sei, cu vioiciune de cavaleri, ca sa apere mai usor vechea zidire”. Mai aflam ca in afara de bisericuta din Vioresti, vataful Ioan Ursanu a mai zidit biserica din Slatioara de la Cociobi, dar si biserica de la Urseanu. In acest din urma loc odihneste, asa cum i-a fost voia, politicianul liberal, omul de stat si carturarul I. Gh. Duca, dar biserica este celebra si pentru fresca din pronaos, o capodopera care infatiseaza lumea oierilor in prima reprezentare plastica a burgheziei romane in formare. “Pictura de la Vioreni, ne spune parintele Pruna, a fost executata la comanda vatafului Constandin, unul din strabunicii marelui scriitor Dinu Sararu, la randu-i impatimit de credinta si dragoste de Dumnezeu”. Vataful Constandin apare pe pictura murala a bisericii si impreuna cu sotia care tine intr-o mana crucea si cu cealalta isi invaluie sotul intr-un gest de-o tandrete de-a dreptul pagana. Cavalcada potecasilor, o hora de paza in jurul Tarii Romanesti, dar si garda pe care o face Bisericii ortodoxe in apararea credintei, confera bisericutei din Vioresti un caracter de unicitate.
Restaurarea lacasului sfant a demarat in urma cu trei ani, lucrarile fiind finantate in totalitate de catre Ministerul Culturii si Cultelor. Acest inceput a reprezentat insa si o izbanda a stradaniilor depuse mai bine de patru decenii de catre mari carturari, oameni cu dragoste de neam si tara – academicianul Razvan Theodorescu si scriitorul Dinu Sararu, unul dintre cei mai devotati si impatimiti fii ai satului. “Ultima slujba, ne spune p[rintele Pruna, s-a tinut in toamna anului 2004. Apoi, serviciul religios a fost oficiat la biserica parohiala din Gorunesti, veche si ea, construita in anul 1889, de catre Constandin Sararu, bunic al scriitorului Dinu Sararu, care a donat si iconostatul. “La distanta de doua secole si jumatate, in respectul credintei stramosilor sai, semn al iubirii nemarginite fata de Dumnezeu, maestrul Sararu, impreuna cu Viviava sotie, Ruxandra si Alexandra fiice, au donat bisericutei cu potecasi clopotul cel mare, dar si marea Cruce a Rastignirii ce urmeaza sa fie montata in Altar, precum si icoanele praznicale cu iconostat, ne spune parintele Alexandru Pruna. Lucrarile de restaurare, executate cu finantare de la Ministerul Culturii si Cultelor, au inceput in toamna anului 2004. S-au executat lucrari de consolidare, restaurare, zidarie, s-a acoperit bisericuta cu sindrila, s-a instalat sistem de incalzire centrala, s-a executat electrificare subterana, s-a imprejmuit locul, etc. “S-au facut destule, dar mai sunt multe. Marea problema ramane insa executarea picturii, un proces anevoios, dar care, cu ajutorul bunului Dumnezeu, speram sa fie terminata in aceasta vara. Probleme mari ridica si procurarea mobilierului bisericii, cel existent fiind vechi si in mare parte distrus. Este cazul stranelor, de pilda, din care au ramas cateva resturi mancate de carii si umflate de umezeala. Clopotnita, spune parintele Pruna, ca dealtfel si sopronul, necesita daca nu inlocuire, macar lucrari de consolidare. Parintele care a lucrat cot la cot cu specialistii in restaurare, asigurand acestora toate cele trebuincioase, dar si mana de lucru din randul credinciosilor, pare ca nu mai are rabdare. Viseaza cu ochii deschisi la momentul in care va batea clopotul chemand oamenii la slujba de duminica. Iar de acel moment spera sa-l mai desparta doar vara.

Ctitori vestiti si zugravi de geniu
“Cu ajutorul lui Dumnezeu s-au inaltatu aceasta sfanta besearica in hramu sfintei (!) Intrarea in be(seri)ca a Nascatoarei de Dumnezeu Fecioarei Mariei si a sfintului Ioan Botezatorul si s-a facut de robul lu(i) Dumnezeu Ion i sotia lui Andreca i parintii mei Vladu, Stancea si s-a facut cu toata cheltuiala lui. Noiembre 1(ea)t 7290 (1781)”, sta scris pe pesania bisericii.
Conform pisaniei, biserica a fost ridicata de “robul lui Dumnezeu Ion si sotia lui Andreea si parintii mei Vladu, Stancea 29 noiembrie 7290” (1781). Tot din pisanie aflam ctitorii de zidarie ai bisericii: “Ion si sotia lui Andreea si parintii mei Vladu, Stancea”. In ceea ce priveste pictura, unii specialisti afirma ca “este o realizare colectiva – ea face parte dintre ctitoriile vatafilor de plai de sub poala muntilor”. Dintre ctitorii de pictura, ale caror imagini si inscriptii s-au pastrat, ei il mentioneaza pe Ioan Ursanu si mama sa Nedelea, reprezentati pe peretele nordic al pronaosului. Imaginile si numele ctitorilor principali ai picturii au disparut odata cu transformarile ulterioare ale bisericii. Imaginea lui Ioan Ursanu apare si pe fatada de sud, in registrul potecasilor. Este de presupus ca toti cei reprezentati in acest registru au o legatura cu ctitorirea bisericii din Vioresti, fie ca au participat financiar sau erau rude cu ctitorii. Din tabloul votiv pastrat fragmentar in naos, alaturi de Ioan Ursanu si mama sa, mai fac parte cinci ctitori dar din pacate o singura inscriptie se mai pastreaza “Constandin”. Alti specialisti presupun ca biserica din Vioresti are amprenta stilistica a zugravului Dima, activ in primii ani ai secolului al XIX-lea in zona Valcea-Gorj. Trasaturile stilistice sunt foarte asemanatoare cu cele ale bisericii din Ursani unde a pictat zugravul Dima, spun ei. De-a lungul timpului, biserica din Vioresti a suferit multiple transformari la interior, cat si la exterior, cea mai importanta fiind cea de la 1895. In aceasta interventie au fost marite ferestrele bisericii, s-a inchis pridvorul, s-a ridicat o turla din lemn pe bolta naosului. Peretii despartitori dintre naos si pronaos, pronaos si pridvor au fost transformati, iar portalul a fost mutat pe peretele vestic al pridvorului.


In toamna anului 2001, la biserica parohiala Vioresti a fost efectuata prima cercetare arheologica, necesara obtinerii datelor pentru aplicarea proiectului tehnic de consolidare si restaurare a bisericii. Iata cateva dintre concluziile specialistilor care au efectuat acest demers:

• Biserica de la Vioresti este una din cele aproximativ patruzeci de ctitorii, atribuite de traditie vatafului de plai Ion Urseanu, aflate pe toata intinderea fostului plai Horezu... Majoritatea bisericilor din zona au fost pictate atat la interior, cat si la exterior, insa biserica de la Vioresti este singura in care apare reprezentat vataful si la exterior. Pe registrul superior al bisericii este pictata o unica friza, cuprinzand parada intregii obsti de ctitori mosneni, ce sintetizeaza intregul fenomen al ctitoririlor din plaiuri.
• In secolul al XVIII-lea, vataful de plai, asemenea capitanilor de odinioara, era insarcinat cu paza plaiului “de hoti, talhari si furii de dobitoace”. Avand in subordine cateva zeci de plaiesi, proveniti din mai multe sate asezate in apropierea unui plai sau punct de trecere, el impiedica birnicii sa fuga in Transilvania, incasa vamile de la punctul de trecere controlat, avand dreptul la o treime din marfurile confiscate pentru contrabanda, judeca pricinile mai mici dintre locuitori, se bucura de scutiri de dari, podvezi, claca. Pe langa aceste beneficii, in aceasta zona cu traditie in cresterea oilor, incepand din secolul al XVII-lea, vataful de plai primea si cate un cas si un miel de fiecare turma ce urca la varat. Autoritatea sa era foarte mare, din secolul al XVIII-lea avand atributiile unui subprefect.
• Istoricii de arta considera ca semnificatia ctitoririi bisericilor din fostul plai Horezu de catre vataful Ion Urseanu nu este doar vanitatea celui imbogatit, ci si insemnul libertatii si prosperitatii unei obsti intregi, al carei exponent este vataful de plai. Pisania actuala, mutata din usa pronaosului in cea a pridvorului, nu lasa niciun dubiu in ceea ce priveste comanditarul locasului.
• In timpul lucrarilor s-a observat ca in zona tabloului ctitorilor s-au realizat, la un moment dat modificari, adaugandu-se cateva personaje noi, prin refacerea partiala a picturii initiale. Acest sector de biserica ni se pare foarte important pentru ca, intre preotul aflat in coltul de nord-vest al pronaosului urmat de presvitera sa, apoi de jupanita Nedelea si jupan Ion Urseanu vataful si Constantin vataf cu sotia sa, aflati in coltul de sud-vest, in golul actual al arcului, s-au mai aflat si alte personaje, care au disparut odata cu demolarea zidului de vest al pronaosului.
• Biserica Vioresti a fost realizata intr-o singura etapa, de catre o familie de ctitori locali, ai carei exponenti au fost Ion si Vlad si (sau) Ion Urseanu, fiind terminata in anul 1781. Este foarte posibil ca aceasta biserica sa fi apartinut unuia din multele si anonimele “schituri de sat” ridicate in secolul al XVIII-lea, in toata Tara Romaneasca. Traditia locala vorbeste despre faptul ca pe locul actual ar fi existat o “manastire” ale carei chilii, risipite la vest de biserica, se mai pastrau la nivel de ruina, la inceputul secolului XX.
• In a doua etapa, care o consideram larg in primul sfert al secolului XIX, biserica a suferit transformari, foarte probabil determinate de serioasele avarii produse de un cutremur. A fost inchis pridvorul, a fost mutat portalul din pronaos, in pridvor, a fost realizat arcul de zid dintre pronaos si pridvor si cel dintre naos si pronaos. Intre naos si pronaos se crede ca a existat un zid de compartimentare, cu un singur gol pentru acces, care a fost transformat in arc de descarcare. Cu aceasta ocazie, biserica a fost partial repictata. Acum au aparut personajele din pronaos: preotul cu prezvitera, Nedelea, Ion Urseanu, Constantin vataf cu sotia, dintre acestia preotul si Constantin vataf, fiind principalii comanditari, avand in vedere pozitia acestora in tabloul ctitorilor. Este posibil ca acum sa fi fost realizata si celebra pictura exterioara, “friza cu potecasi”. La sfarsitul secolului al XIX-lea au fost marite golurile ferestrelor si a fost construita o troita din zid. La sfarsitul secolului XX a fost realizata o sistematizare verticala a terenului si a fost demolata troita din 1895...

Foto Ioan Oprea