Autorul francez Jean-Pierre Le Goff, economist si sociolog, propune un discurs socant despre lumea dezvoltata a inceputului de secol XXI, pe care o interpreteaza ca pe o “Democratie post-totalitara”. Acesta este, dealtfel, si titlul cartii sale, aparuta in 2002, in care face o comparatie intens provocatoare intre fenomenul totalitar, cu ipostazele sale teribile din secolul XX, nazismul si comunismul, si ceea ce s-ar putea numi “noul totalitarism” din societatile democratice dezvoltate aflate astazi sub “dictatura pietelor”.

Cum a putut logica financiara si comerciala sa se impuna atat de usor in societate? – se intreaba autorul. Si, ceea ce ne intereseaza in mod particular cand ne preocupam de reconcilierea nationala, cum procedeaza aceasta “modernizare” pentru a asigura echilibrul si stabilitatea societatii, a preintampina sau dezamorsa eventualele conflicte interne (inclusiv in statele postcomuniste)? Altfel spus, ce inseamna reconciliere/ conciliere nationala pentru aceasta “democratie post-totalitara”, caruia, pudic, Le Goff nu-i spune numai “noul totalitarism”, ci “modernizare”?
Viziunea propusa de el, logica si riguros construita, poate parea, la un moment dat, o proiectie politic fiction, o utopie terifianta asemenea romanelor de gen ale lui George Orwell. Dar argumentatia desfasurata pune intr-o lumina noua si intr-o maniera incitanta problematica reconcilierii in societatea moderna, care se schimba mereu si profund, uneori rapid si dramatic, asa cum se intampla in situatia istorica de tranzitie spre democratie.
Pentru inceput, Le Goff rezista tentatiei de a afirma ca am intrat, de fapt, intr-un “nou totalitarism”, dar isi propune sa raspunda la doua intrebari: “Asistam la o noua modalitate de negare a democratiei? Exista un raport intre totalitarism si societatea actuala?”.
Si mai formuleaza cateva intrebari, prin care isi dezvaluie, de fapt, temerile: “Situatia noua in care ne aflam nu este marcata de un fel de dezintegrare (proces de dezumanizare si dezagregare a mostenirii noastre culturale si politice)? Ce raport intretine acest fenomen cu totalitarismul?”
In logica acestei proiectii, a unei societati atacata de dezintegrare interna, de dezumanizare si dezagregare a valorilor sale spirituale, sunt, oare, de imaginat conflicte de natura celor care au condus la schimbarile radicale din tarile lumii a treia dupa incheierea razboaielor civile sau din tarile postcomuniste dupa sfarsitul regimurilor totalitariste? Se pune, in cazul “democratiei post-totalitariste”, problema unei reconcilieri nationale? Intre cine si cine, intre Putere si populatie? Dar Puterea se prezinta tot mai difuza, mai disimulata, aproape invizibila si ea se exercita subtil, fara violenta evidenta, asupra unei societati atomizate, dezorientate, destructurate, apatice.
Tabloul societatii contemporane alcatuit de Le Goff este pe cat de detaliat, pe atat de preocupant, ba chiar terifiant. Asadar:


1. O societate in perpetua miscare, un univers de certitudini
Ideologia modernizarii: Discursul modernizarii prezinta un tablou miscator si haotic al lumii si societatii, ceea ce le face de neinteles. Viitorul este nesigur, nu mai este vorba decat de a gestiona cat mai bine complexitatea. Aceste evolutii au o influenta sociala si culturala care implica o ruptura radicala in felul nostru de a fi, de a gandi, de a actiona, iar aceste procese sunt prezentate ca revolutionare. Acestei situatii noi ii corespunde ideea crearii unui om nou. De fapt, indivizi si colective care participa la miscarea generala de modernizare, intr-o logica adaptativa a supravietuirii si urgentei. Orice rezistenta este calificata drept imobilista sau paseista.
Instabilitatea permanenta si legea miscarii: Aceste trasaturi amintesc unele caracteristici ale totalitarismului: miscarea fara limita, careia oamenii trebuie sa i se integreze si sa i se supuna pentru a o accelera (libertatea este, deci, un obstacol).
“Creatie sociala permanenta” si “transparenta”. Societatea, in ideologia totalitara, este in permanenta edificare pe tabula rasa, si aceasta din grija pentru transparenta. Ideologia modernizarii preia aceste teme (cetatenia ajunge sa se confunde cu participarea, activismul; sondajele de opinie si auditurile sunt reflexul unei societati presupusa transparenta).
Un nou discurs al certitudinii: Evolutiile fiind prezentate ca ineluctabile, orice proiect politic ori de societate, simbolistica clivajului stanga-dreapta, nu pot fi decat simulacre. Discursul modernizarii, reflectand o necesitate inscrisa in “real” poate pretinde ca se situeaza in afara oricarei ideologii, spre deosebire de cei ce i se opun.
Noua limba de lemn si crearea unei lumi fictive. Crearea unui limbaj propriu mediilor de management, de comunicare si de formare duce la nasterea unui acelasi cadru formal de gandire in sanul unui sistem care se autoreproduce si se arata inaccesibil simtului comun. Hannah Arendt observa ca totalitarismul este un sistem ale carui elemente concura la crearea unui univers imaginar si la participarea sa la “impactul cu faptele”.

2. Puterea informa
Bruiajul locurilor si statutelor: Se constata aparitia unui nou chip al puterii – gestionar, comunicational, ostil oricarei ierarhii, astfel incat societatea si individul ajung sa devina mai marii actori autonomi si responsabili ai reformelor angajate. Puterea mai degraba gestioneaza si mobilizeaza “resursa umana” decat conduce oamenii.
Puterea informa a totalitarismului: Dominatia totalitara se opune principiului autoritatii si destabilizeaza orice ierarhie veritabila. Atributiile diferitelor servicii de stat se intretaie si se suprapun in confuzie, nimeni nu stie care este locul puterii reale, dar fiecare individ izolat se confrunta totusi cu vointa unui sef suprem. Managementul modernizarii functioneaza pe aceleasi principii: opacitate decizionala, punerea in cauza a ierarhiilor intermediare in favoarea unei legaturi directe intre cei ce conduc si cei ce sunt condusi, destabilizarea responsabilitatilor si competentelor.
Un nou mod de dominatie: Totalitarismul nu face distinctie intre societate si stat. Pe de o parte, puterea se confunda cu societatea, prezentandu-se ca simpla expresie a acestora, este deci “inlocalizabila”, pe de alta parte, puterea pare a fi principalul agent normativ al transformarii societatii. Totalitarismul aboleste, in acelasi timp, orice diviziune, mai ales interna, si creeaza un “set malefic”, exterior societatii unificate. In aceeasi maniera, puterea care conduce modernizarea cauta ca, intotdeauna, cuvintele, normele, obiectivele sa emane de la un colectiv de munca. In acest fel, se sterg diferentele intre cei ce conduc si cei condusi, se neaga alteritatea, diviziunea si conflictul. Deciziile luate de catre putere sunt prezentate ca fiind reflexul exigentelor sociale si individuale, negandu-se astfel, in fapt, legitimitatea oricarei altei decizii decat a celei deja luate.
Performanta fara gres si omul-masina: Performantele individuale sunt evaluate si perfectionate (sub justificarea legitimitatii stiintifice si a mentalitatii), in scopul integrarii la modelul fantasmagoric al performantei fara gres. Ceea ce tinea candva de sfera privata sau de activitatea sociala libera devine crezul puterii modernizatoare. Omul, considerat drept o masina, trebuie si poate fi optimizat fara incetare.
Reductia functiei umane la comportamentele elementare: Totalitarismul cauta sa-l reduca pe om la o suma limitata de comportamente, negand pluralitatea si spontaneitatea lor creatoare. In ideologia modernizarii, behaviorismul reduce la o schema de baza reactia stimuli-raspunsuri, raportarea la sine, la altii si la situatii. Instrumentele de evaluare, de cuantificare si de determinare a unor noi obiective neaga insasi ideea de cultura, inteleasa ca un univers de semnificatii care dau sens fenomenelor si specificitatea umana.
Societatea ca materie amorfa, de transformat: Asemenea totalitarismului, puterea moderna doreste sa modeleze societatea in numele evolutiilor necesare. Puterea se prezinta doar ca simplu purtator de cuvant si ca emancipator al erei moderne, prin formarea omului nou.
3. Logica supravietuirii vs. promisiunea fericirii
Fenomenul totalitar si ideologia modernizarii prezinta, totusi si deosebiri...
Adaptarea pentru supravietuire: Reprezentarea totalitara se bazeaza pe conceptia moderna a istoriei, considerata ca un proces determinat si previzibil. Exista, asadar, o lege a Naturii (potrivit nazismului) si o lege a Istoriei (potrivit bolsevismului), al caror ultim rezultat este “producerea speciei umane”, prin intermediul terorii, prezentate ca “mijlocul de suprimare a obstacolelor si de accelerare a miscarii”. Miscarea de modernizare este sinonima cu o evolutie indefinita a societatii si a lumii, la care trebuie adaptare pentru a supravietui. Aceasta adaptare urmeaza a se face mai degraba prin convingere decat prin constrangere.
Istorie nesigura, prezent sovaielnic: In discursul modernizarii, viitorul nu este neaparat radios, ca in propaganda totalitara. Viitorul apare mai curand ca o sfidare mereu noua, mereu supusa capriciilor conjuncturii. Sacrificiile cerute in numele modernizarii intra intr-o logica a supravietuirii, caci totul este nesigur. Chiar si referinta la istorie devine problematica, intrucat orice continuum istoric este distrus de schimbarea perpetua. Demitizarea evenimentelor memorabile si a figurilor legendare din istoria mai veche, reinterpretarea situatiilor abia intrate in istorie, inca fierbinti si viu controversate, se regasesc deopotriva in vechile democratii si in democratiile emergente din Europa Centrala si de Est. Daca istoria este nesigura, prezentul devine, si el, inselator si incert, intre un trecut greu de definit si un viitor indeterminat. Acest vid existential este mascat prin intensificarea prezentului, prin recursul la “prezentism”, cum il numeste Tagnieff.
Absenta “Marii Stiinte”: Discursul totalitar afirma suprematia unei stiinte, cea marxista, care pretinde ca citeste realul pornind de la real, poate explica totul si, de aceea, se revendica drept stiinta totala si unica. Aceasta “Mare stiinta” fuzioneaza cu puterea si se intruchipeaza in partidul de tip nou, atotputernic. In schimb, discursul modernizarii recunoaste diversitatea stiintelor, insa le unifica pentru a le instrumentaliza.
O societate “complexa” si “deschisa”: Pentru a defini societatea, ideologia modernizarii recurge la modelul biologic al celulei, care traieste intr-o legatura constanta cu mediul si este mobila, supla, si i se adapteaza. Totalitarismul adopta, in schimb, formula corpului-masina, vorbeste de “transformarea notiunii umane”, pornind de la principiul ca “totul este posibil”, inclusiv crearea “omului nou”. Modernizarea nu proclama obiective atat de ambitioase, ea nu face decat sa dezvolte instrumente de (auto)evaluare pe care le pune la dispozitia individului, el insusi fiind acela care urmeaza sa-si aprecieze capacitatile intr-o lume in care nu totul este posibil.
(Va urma)