Desi pentru majoritatea romanilor comunismul a murit pe baricadele ridicate in decembrie 1989, stafia acestuia a bantuit, nu fara agilitate, toti cei 18 ani de istorie democratica scursi de la momentul decesului. In 2006, Presedintele Basescu, ghidat de parcurgerea Raportului Tismaneanu, a simtit nevoia sa condamne acest spectru, de la inaltimea tribunei Parlamentului. Continutul si reperele volumului produs de comisia prezidentiala, natura gestului lui Traian Basescu si contextul politic in care a fost asumat au primit, in sfarsit, o serie de lecturi critice grupate in volumul Iluzia anticomunismului. Publicata la editura Cartier din Chisinau, colectia de eseuri coordonata de Vasile Ernu, Cristi Rogozanu, Ovidiu Tinchideleanu si Ciprian Siulea a fost lansata, miercuri seara, la Muzeul National de Arta Contemporana, locatie situata in incinta Palatului Parlamentului.
Cu aceasta ocazie si in prezenta unora dintre autori am putut asista la o dezbatere cel putin interesanta legata de relevanta anticomunismului astazi. Prin urmare, cateva dintre argumentele avansate merita sa fie amintite. In primul rand, asa cum a subliniat Daniel Barbu, profesor de stiinte politice la Universitatea din Bucuresti, discursul prezidential pare sa se fi consumat in gol, de vreme ce Camerele reunite nu au ratificat niciun act in acest sens. Devine astfel problematica necesitatea alcatuirii unei comisii de experti chemata sa demonstreze, cu unelte savante, “natura criminala si ilegitima” a unui regim politic demis de vointa revolutionara a cetatenilor. De vreme ce consecintele de ordin juridic au fost nule iar miza condamnarii pare sa fi fost doar una simbolica, de ce nu a recurs Presedintele, din capul locului, la un text nu mai lung de o pagina, scris in maniera manifestelor politice clasice, prin care sa sanctioneze comunismul?
Conform lui Daniel Barbu, un astfel de text, prin stil si concizie, si-ar fi gasit mai repede loc in manualele scolare decat o pot face concluziile raspandite pe parcursul celor 600 de pagini ale Raportului. Dar nu seriozitatea, profesionalismul sau anvergura intelectuala a celor care au contribuit la Raport au fost puse sub dubiu. Din contra, ceea ce contesta semnatarii volumului este certitudinea cu care se poate decide inchiderea unei discutii asupra istoriei recente printr-un “produs literar” care aminteste, paradoxal, tocmai de practicile trecutului condamnat. Nu a fost comunismul acel regim politic in care, pentru a solutiona o dilema sau pentru a uita o problema, se incropea in pripa un raport? In alta ordine de idei, putem citi “Raportul Tismaneanu” si cu ochiul sociologului pentru a observa cum, in spatele invitatiei Presedintelui, se articuleza interesele unor grupuri si retele de intelectuali. Monopolizarea, exploatarea si comercializarea unei anumite interpretari a comunismului pare sa fie o resursa intelectuala colosala pe piata de idei autohtona distinsa prin lipsa, aproape totala, a mintilor originale. Mai mult, anticomunismul postcomunist a fost primul criteriu diponibil care a strucuturat in tabere conflictuale - buni/rai - scena politica romaneasca.
De-a lungul timpului, pentru “anticomunistii de tranzitie” majoritatea rurala inapoiata si proletariatul industrial nostalgic au reprezentat nu atat evidente ale capitalismului actual, cat mai ales simple mine electorale, din care diversele partide “neocomuniste” si-au extras voturile. O astfel de judecata este opusul simetric al unei revolte morale in fata mizeriei pe care o ofera prezentul. Sa mai fii anticomunist astazi, in lipsa oricarei cenzuri si a oricarui risc legat de integritatea fizica, in lipsa Partidului Unic si a Securitatii, inseamna sa fii convins ca lasitatea, nu curajul!, este cea mai mare valoare morala posibila.