De oriunde si oricat de partinitor am privi lucrurile, tot nu putem spune altceva decat ca, in Romania postdecembrista, aliantele politice dintre partide au esuat. Fie ca nu s-a validat principiul adunarii (3% + 20% + 2% nu au facut niciodata 7% ci doar maximum 3%), fie ca, neexistand nicio cultura politica a aliantelor, s-a ajuns repede la divort, uneori chiar inaintea consumarii actului de casatorie. In alte cazuri, partenerii s-au luat la bataie, uneori pana la distrugere, in timpul guvernarii. La o dezbatere televizata, Valeriu Stoica imi aducea, ca argument ca scorul unei aliante poate depasi suma partilor componente, doua exemple: unul al Aliantei PNL-PD din 1996 si altul al Aliantei PNL-PD din 2004. In ceea ce priveste CDR nu-mi mai amintesc cu ce scor erau acreditate (daca erau toate?!) diversele partide, partidulete, sindicate, inclusiv ale somerilor (sic!), asociatii ale universitarilor, revolutionarilor etc., dar cred ca numarul membrilor aproape ca egala cifra procentelor obtinute in alegeri. Gradul de coeziune, de orice fel, a CDR era insa, daca nu inexistent, oricum, unul foarte scazut. Fapt ce s-a reflectat si intr-o guvernare ingrozitor de incoerenta. Rezultatul a fost ca cel mai mare partid politic, PNTCD, coloana de sustinere a Conventiei, pur si simplu s-a pulverizat in 2000 de pe scena politica, iar PNL abia de a mai intrat, numai Valeriu Stoica stie exact cum, in urmatorul parlament. PNL-CD (Cerveni, parca), PER, MER si alte combinatii de litere n-au mai rezistat nici macar in memoria istoricilor vremii.
Al doilea exemplu dat de Valeriu Stoica (unul dintre foarte putinii politicieni romani capabili sa elaboreze strategii si sa proiecteze noi constructii politice) este tocmai Alianta PNL-PD, “Dreptate si Adevar”.
Aceasta alianta, desi scorul obtinut de ea in alegeri nu a depasit scorurile cu care erau creditate cele doua partide componente, a constituit unul din vectorii politici cu mare forta de atractie. Chiar mai mare dupa alegeri decat scorul obtinut. Mai mult, in sondaje Alianta se bucura de o foarte mare incredere a romanilor chiar si dupa ce ea in fapt a disparut. Cum
s-a nascut, insa, aceasta Alianta, pentru ca destui lideri, mai ales liberali, dar si democrati nici nu credeau in viabilitatea ei si nici nu erau de acord cu alcatuirea acesteia. Daca ne gandim la divortul cu poalele ridicate in cap la care s-a ajuns, la dusmania teribila care a aparut intre fostii parteneri, la razboiul total intre institutiile statului, conduse de lideri proveniti fie de la PD, fie de la PNL, atunci trebuie spus ca scepticii au avut parca dreptate. Chiar daca dreptatea lor nu coincide cu simpatiile majoritatii electorale.
Dar, asta vroiam eu sa spun, Alianta s-a nascut, inainte de toate, datorita vointei a doi lideri politici, Theodor Stolojan si Traian Basescu. La obiectiile sau chiar opozitia unor fruntasi liberali, Stolojan raspundea: Nu vreti?, n-aveti decat, eu plec din partid! Or, atunci PNL nu-si putea permite luxul de a se dispensa de Theodor Stolojan. La PD lucrurile erau ceva mai simple. Acolo, Traian Basescu, proaspat si detasat castigator, pentru a doua oara, a Primariei Generale a Capitalei, dispunea de atata autoritate, incat isi permitea sa spuna: cine nu este de acord (cu Alianta PNL-PD), pleaca din partid. Si Alianta D.A. a ajuns la guvernare! Nu atat gratie scorului obtinut in alegeri (cu vreo cinci procente sub uniunea PSD-PUR), cat gratie vointei lui Traian Basescu, ajuns presedinte al Romaniei, si a unei interpretari cel putin fortate a Constitutiei. Planul secund (dar, poate, cel mai semnificativ) al celor doi lideri, acela de a ajunge la o unificare a PNL si PD nu a reusit. In momente diferite, nici democratii si nici liberalii n-au mai acceptat fuziunea, n-au acceptat renuntarea la propria identitate. Istoria ulterioara, razboiul dintre palate, incercarile de a darama guvernul, de a suspenda si demite presedintele si cate si mai cate, sunt de-acum cunoscute si copiilor de gradinita.
In urma cu cateva luni, dupa vreo doua incercari nereusite de preluare a conducerii PNL, Theodor Stolojan, impreuna cu cativa apropiati, unii cu notorietate, cu vreo 28 de parlamentari si cateva procente de simpatizanti liberali, intemeiaza Partidul Liberal Democrat. La euroalegerile din 25 noiembrie acest partid obtine un rezultat peste asteptari, de 8%, devenind a patra forta politica din tara. La aceleasi alegeri, PD devine, pentru prima oara in istoria sa, primul partid politic din Romania. E adevarat, nu cu 35-40% cu cat, supradimensionat, era cotat in sondaje, dar, totusi, cu 29%. Si asta in conditiile in care electoratul din marile orase (unde se presupune, democratii au cele mai serioase resurse de vot) a avut o prezenta cu 11% mai mica decat a mediului rural, fieful traditional al PSD. Atat PD, cat si PLD il sustin, aproape neconditionat, pe presedintele Traian Basescu, iar acesta din urma a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a transforma si popularitatea sa in voturi pentru PD si PLD. Nu fara rezultat, dupa cum s-a vazut.
Luni, 3 decembrie 2007, in timp ce unii lideri democrati erau plecati prin tara sau strainatate, la pranz, dl. Emil Boc vedea o fuziune PD-PLD undeva dupa alegerile locale, dnii Stolojan, Flutur, Boureanu abia de-si proclamau statutul de partid “independent si de sine statator”, singurul depozitar al “liberalismului de dreapta” din Romania, asa, mai pe inserat, am vazut un fel de poza de familie la televizor (parca eram in ianuarie 1990, cand la Televiziunea Romana Libera se anunta, pe banda rulanta, infiintarea partidelor politice) si proclamarea “deciziei” dlor. Stolojan si Boc de a propune conducerii celor doua partide: unificarea si alcatuirea Partidului Democrat Liberal. Dar si conducerea tranzitorie (pana la alegerile prezidentiale din 2009!) gata facuta. Eu unul nu ma indoiesc, si nici nu vad vreun lucru iesit din comun in treaba asta, ca aceasta decizie reprezinta dorinta si vointa mai intai a lui Traian Basescu, dar si a lui Theodor Stolojan. Anuntul intempestiv are menirea de a preintampina discutii prea indelungate si prea aprinse la nivelul conducerilor centrale si locale ale democratilor si liberal-democratilor. Da, eu zic ca PD(L) va fi un partid prezidential, care-l va sprijini pe Traian Basescu sa obtina o noua majoritate prezidentiala in 2009; dar, mai intai, presedintele, indiferent de cat de contestate ii vor fi actiunile, va pune in balanta toata credibilitatea sa pentru a asigura noului partid un scor cat mai bun cu putinta la viitoarele alegeri parlamentare.
Initiativa crearii unui partid, prin unificarea PD si PLD, declarat de centru dreapta, va fi, prin succes sau prin esec, unul din evenimentele politice cele mai importante ale lui 2007. Exista perspectiva unei accentuate polarizari a vietii politice, cu un partid de stanga, PSD (care n-a stiut, din pacate pentru aceasta miscare, sa profite de imensul culoar lasat complet liber pe stanga, prin retragerea PD si trecerea, crestinarea sa colectiva, la miscarea populara) si unul de centru-dreapta, adica PD(L). In aceasta situatie ramane, ca partid balans, PNL pe centru, eventual centru-dreapta, dar de orientare liberala, culoarul acesta nemaifiind supus revendicarilor vreunei alte formatiuni, nici macar celor ale PLD. Singura forta cu ceva sanse de a mai avea alaturi de PD (L); PSD, si PNL o anumita greutate in Parlament este UDMR, dar asta numai daca va reusi o reconciliere cu Tokes Laszlo si cu Partidul Civic Maghiar al lui Szasz Jeno. Aceasta harta politica, deocamdata doar imaginara, a Romaniei nici nu ar arata rau. Cu o singura conditie. Ca si in eventualitatea, cu mare probabilitate de implinire, in care PD(L) va castiga viitoarele alegeri parlamentare, Traian Basescu sa invete sa poarte haina de presedinte, sa nu cumva sa incerce sa-si impuna ideile (oricat de bune si utile pentru tara ar fi ele) prin forta, prin mijloace care sa sfideze Constitutia si Democratia. Indiferent ce nobil scop ai avea, el nu trebuie atins decat prin mijloace democratice. Altfel, nu merita. Se naruie orice constructie.