Republica de la Bacau scapa clasificarilor pe baze stiintifice, elaborate de doctrinarii stiintelor politice, ale formelor de stat. Ea nu este, in mod sigur, o “republica aristocratica”. Ar fi chiar imposibil: dupa patruzeci si cinci de ani de socia-lism victorios si alti paisprezece de tranzitie si cristalizare a democratiei si economiei functionale de piata, din puterea contractuala a celor cateva familii mai importante bacauane legate de
istoria feudala, post-feudala si cea “burghezo-mosiereasca” a perioadei monarhiei constitutionale din Romania, s-a ales praful. Nu este nici o “republica post-socialista”, deoarece dupa ingroparea (prin impuscarea unui cuplu prezidential) “socialismului real” in Romania oricarui om politic bacauan i-ar fi fost aproape imposibil sa castige votul electorilor ventiland un program de guvernare locala legat de principiul rezumat in formula “de la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa necesitati”. Neputand fi deci o “republica post-socialista” sau “antisocialista” si deoarece nu are nici caracteristicile unei republici autonome dintr-un Stat federal, situatie incompatibila de altfel cu faptul ca toate institutiile ei sunt expresia ordinii constitutionale din Romania, Republica de la Bacau nu putea fi decat o “republica post-moderna”, legata insa de gloriosul nostru trecut, in care straluceste figura patetica a lui Candiano Popescu. La Bacau, cateva persoane, mai bine informate asupra modului in care merg treburile prin tara, au considerat probabil ca nu este cazul sa se renunte la o parte din ideile intrate in patrimoniul gandirii si mentalitatii colective si, ca atare, plecand de la o revolutionara teza (inca neverificata in practica), dupa care orice filosofie politica este in masura a elabora principii viabile
rasturnandu-le pe cele care s-au dovedit dezastruoase dar au fost traite, s-au gandit ca la temelia unei forme, rezistente in timp, de organizare social-teritoriala ar putea sta si un principiu de genul “de la fiecare dupa necesitati, fiecaruia dupa cum stabilim noi”.
Zis si facut!
Punerea in practica a acestui principiu politic “creator” se regaseste, precum intreaga populatie a Romaniei a putut remarca in ultimii ani, in distribuirea periodica de carnati si bere locuitorilor Orasului. Bacaul nu este insa o simpla localitate unde “ploua cu carnati”, precum in Tara Miertelor Prajite. Este o republica experimentala, post-moderna si primariala. De ce poate fi definita “post-moderna” este lesne de inteles: nu seamana a nimic din ce s-a realizat pana acum in societatile industriale avansate. Nu ne putem largi aici in analize politologice: mult mai competenti sunt colegii de la un alt cotidian pe care nu-l numesc, de la care asteptam opinii autorizate. Dumneavoastra, distinsi cititori, sunteti rugati de mine, umil observator al vietii sociale de pe mai multe meridiane, sa puneti singuri in ecuatie realitatea institutionala de pana astazi din Bacau cu aceea din orase cam asemanatoare ca marime, din Romania sau alte State prietene cu regim republican. Atentie, insa, la nuante! Cineva mi-a sugerat zilele trecute ca pozitia Bacaului in Romania poate fi comparata cu aceea a Republicii Tatarstan in Federatia Rusa. O asemenea comparatie, am raspuns, nu sta in picioare. Tatarstanul are un statut in cadrul unei Federatii, inca neintrata, este drept, in lumea post-industriala in care unii
optimisti considera ca Romania va intra maine. Bacaul este, in schimb, un fel de mic Oras-Stat intr-un alt Stat, candidat, la randul sau, la intrarea in acea civilizata Uniune Europeana inzestrata recent cu un Tratat Constitutional care are prioritate fata de Constitutiile tarilor membre si in care nu este prevazuta existenta de sub-republici conduse de primari care distribuie gratis carnati.
De ce este “primariala” Republica de la Bacau, mi se pare, deci, destul de limpede. Chintesenta pozitiei sale in micro-universul institutional al Romaniei este reprezentata de figura inovatoare a Primarului, caruia “jupan”-ul de antica amintire din vremurile eroice ale Evului Mediu romanesc ii este doar un palid precursor. Nici nu intelegem, de altfel, prea bine de ce presa se tot indarjeste sa ii numeasca pe neo-jupanii nostri “baroni”. Doar “avem si noi falitii nostri”, cum spune un neuitat personaj. De ce sa le cautam
originile in alte istorii decat cele locale?
Republica de la Bacau este o constructie originala in contextul unei democratii republicane care s-a indarjit sa-si mentina “originalitatea” prin lipsa de reactie in fata abuzului, delasarii si coruptiei. Iti vine chiar sa crezi ca la baza fauririi sale au fost aplicate cele mai recente, avansate si profunde teorii privitoare la omogenitatea legilor care guverneaza natura, societatea, economia si comunicarea. Chiar daca lucrurile nu stau asa, rezultatele muncii “administratiei” sale trebuie privite si prin prisma aplicatiilor (inconstiente) acelor idei care ar fi putut sa influenteze actiunile exponentilor sai. Stanley Milgram, un psiholog de la Universitatea Harvard, studiind, in anii ’60 ai secolului trecut, reteaua de relatii dintre persoanele unei macrocomunitati, incercase sa inteleaga cum se formeaza acestea. A urmat un experiment. Milgram a scris unui esantion de rezidenti in statele Nebraska si in Kansas rugandu-i sa trimita, pe contul sau, o scrisoare unui amic agent de schimb din Boston. Nu a dat destinatarilor scrisorii adresa amicului; i-a rugat insa pe acestia sa o expedieze unei persoane pe care ar fi conside-rat-o “mai apropiata” de prietenul sau (“adrisantul”) din Boston. Fapt incredibil, majoritatea scrisorilor au ajuns la personajul de la Boston in foarte scurt timp, fara multe ocolisuri, fiind puse la posta, pana la destinatia finala, de sase ori. Experimentul a facut senzatie: s-a faurit imediat expresia “sase grade de separare”, mai tarziu utilizata pentru a se explicita si functionarea mecanismului legaturilor sociale din S.U.A., inclusiv acelea construite in jurul actiunilor de lobbing. Este o opinie curenta in S.U.A. aceea dupa care o legatura directa sau indirecta in cadrul unei comunitati, intre persoane cu pozitii sociale si institutionale diferite, este posibila prin parcurgerea unui itinerar compus din maximum sase etape de comunicare (cfr. Mark Buchanan, Nexus. Small Worlds and the Groundbreaking Science of Networks – Nexus. Lumile mici si stiinta revolutionara a retelelor, 2002).
Din punctul de vedere al cercetatorilor teoriei retelei, eficienta comunicarii este data de ajungerea la tinta a unui numar cat mai mare de mesaje plecate in aceeasi directie. Saturarea cu mesaje identice a destinatarului final determina, conform teoriei, si natura reactiei acestuia.
La Bacau, de cativa ani se experimenteaza, cu metode intuitive, departe de orice aspiratie emanata de setea de cunoastere, obtinerea de rezultate – materializabile in decizii ale organelor de stat – prin saturarea unui destinatar final cu mesaje care cer un raspuns pe masura exigentelor formulate de acestea. Pentru optimizarea programului simplu de guvernare continut de formula “de la fiecare dupa necesitati, fiecaruia dupa cum stabilim noi”, era necesara o clara identificare a subiectilor la care sa ajunga mesajele care cereau un feed-back adecvat continutului comunicat. Ca sa se simplifice problema si pentru ca cele “sase grade de separare” sa fie nu numai parcurse cu succes, ci chiar “sarite” cu succes, s-a tins ca subiectii ce constituiau tinta finala sa fie in prealabil identificati (sau pregatiti) ca subiecti adecvati pentru o reactie pe masura cerintelor mesajului. Sa exemplificam! Era nevoie, de pilda, intr-o anume situatie, ca legile Republicii Romania sa nu functioneze la Bacau decat intr-un sens, acela stabilit de prietenii Jupanului. S-a cautat, in contextul necesitatii respective, subiectul-intrerupator al cursului natural al legii, in numele si la porunca Jupanilor. Aceasta deoarece in orice republica, oricat de improvizata, un Jupan, oricat de mare si tare ar fi, exprima mai multi Jupani. Era nevoie, de pilda, ca o banca sa nu isi incaseze creantele datorate de catre societati gestionate de amicii Jupanului sau amicii amicilor acestuia. Omul-intrerupator, identificat la timp de persoane venerabile, a functionat perfect: cu concursul sau a fost arestat, “pe plan local”, ca urmare a initiativelor organelor “independente”, “autonome” si “autocefale” ale Justitiei republicane nationale, reprezentantul bancii hotarat sa execute debitele. La reprezentantii darnicei filiale care trebuia sa incaseze, oricum nu era nevoie ca debitorii sa ajunga parcurgand “sase grade de separare”: ei se aflau cam peste drum. “Moldova este a mea”, s-a ratoit Jupanul la ziaristii care il incolteau recent la Bacau. Confunda in mod semnificativ propria proprietate cu Principatul lui Stefan si pe sine insusi cu Regele Soare, autorul expresiei “Statul sunt eu!”. Se poate sustine, intr-un astfel de context, ca la Bacau nu a existat tentatia crearii Statului in Stat, a Republicii primariale in interiorul Republicii Romania?
Cititorului nostru ii sunt cunoscute multe din faptele de arme al fauritorilor regimului republican de la Bacau. Dincolo de patetismul comic al episoadelor in care au abundat carnatii, la Bacau s-a lucrat stiintific, organizat. A fost nevoie, de pilda, ca o firma (cu denumire greceasca, pentru derutarea “concurentei”) specializata (pe contul Primariei) in astuparea gropilor sa-si mareasca brusc volumul de afaceri. S-a gasit imediat solutia: i s-a facut un loc de invingator (anul 2001) la o licitatie pentru construirea unui segment de autostrada spre Constanta, desi faimoasa societate nu construise nici macar un metru de autostrada pana atunci. N-a fost nevoie sa se trimita – conform tehnicii lui Milgram – multe scrisori pentru a se parcurge cei “sase pasi” pana la tinta. La sfarsitul etapei a sasea se afla chiar fratiorul Jupanului, care nu a avut nevoie de multe mesaje: unul era suficient; si-l transmisese singur. Cand pe tema respectiva s-a ingrosat gluma, s-a schimbat macazul si s-a redirectionat optiunea spre un tert, sustinandu-se public, cu seninatatea mincinosului, de catre un protector ministerial al Republicii de la Bacau, ca pentru reparatorul de gropi “facea presiune” conducerea unei stimabile institutii bancare europene, trecandu-se peste faptul ca aceasta avea ca obiect al muncii doar recuperarea creditelor si ca pusese chiar ea la indoiala calitatea profesionala a “invingatorului” greco-bacauan, aflat, de altfel, pe locul sase in clasamentul respectivei competitii. De episoade precum cel descris mai sus, fara lux de amanunte, este plina istoria recenta a Republicii primariale de la Bacau, parte (ne)integranta a Republicii Romania, stat aflat in plina re-constructie politica si inca ne-reconstruit moral. Ca orice republica, Republica primariala de la Bacau – simulacru provincial al unei republici semi-prezidentiale - a avut o conducere colegiala. Deosebirea fata de alte republici consta in faptul ca aceasta conducere colegiala era: 1. subterana; 2. expresie a grupurilor de interese locale reprezentate in centre politice importante; 3. il conducea si pe primar. Folosesc timpul trecut deoarece tocmai acum, in timp ce scriu aceste randuri, aflu ca edificiul institutional republican primarial, la care s-a muncit cu sarg, cumparandu-se azi o strada (de catre ai nostri), maine o alta (tot de catre ai nostri), privatizandu-se maine un combinat (care, fireste, nu trebuie sa plateasca impozite si trebuia doar sa aduca profituri - pentru ai nostri) si raspoimaine o fabrica de hartie care poate conditiona unele publicatii potential ostile (fata de ai nostri) a intrat in dizgratia electoratului.
Republica experimentala si “primariala” de la Bacau s-ar putea sa sufere un proces de “umanizare” si sa se intoarca, precum oras si judet, in matca Statului. Faptul ca preferatul cetatenilor a iesit din palaria unui partid minor si cu un nume cam pompos, in raport cu propriile origini, ar trebui sa fie un stimul si nu o piedica in calea realizarii acestui obiectiv.