Una dintre marile boli ale democratiei actuale isi are sursa in comercializarea politicului. Regulile de marketing au ajuns sa se aplice in politica, inclusiv in relatia dintre alesi si alegatori.
Democratia este sistemul de organizare a relatiilor interumane care se bazeaza pe ideea conducerii de catre popor - demos. In limba greaca, din care provine, cuvantul “demos” nu inseamna, insa, “popor” in sens de grup etnic ci are intelesul de “societate”, adica de spatiu public populat de o comunitate de cetateni, de persoane constiente si angajate. Cu cat respectiva comunitate este mai mare si mai complexa cu atat conducerea efectiva este incredintata mai mult unor reprezentanti alesi. Sub-grupurile cele mai active si mai competente ale “poporului”, adunate in partide politice, ofera acestuia variante de programe de conducere dintre care cetatenii aleg pe cel socotit a fi cel mai potrivit in promovarea asteptarilor si aspiratiilor lor.
Asadar, partidele politice sunt emanatia societatii si se constituie in punti unind optiunea sociala cu actul politic - adica actul de conducere a organizarii si administrarii interesului comun (public). Iesit din sanul unui segment al societatii, partidul ii expune vointa in sfera politica, scrutinul permitand cetatenilor in totalitatea lor sa aleaga dintre mai multe oferte, una; aceea care i-a convins pe cei mai multi. (In lipsa unei majoritati absolute guvernarea se realizeaza prin asocierea mai multor partide si a mai multor oferte.)
Daca ar fi sa exprimam acest mecanism in termeni economico-comerciali, am spune ca diverse grupuri de cetateni investesc in partidele pe care le infiinteaza si la care devin actionari, pentru ca acestea sa produca programe si politici de guvernare oferite apoi ca marfa politica. Marfa care se vinde este aceea pentru care exista cerere din partea a cel putin jumatate plus unu din cumparatori (alegatori). Spre deosebire de ceea ce se intampla in comert, marfa cumparata poate fi returnata la urmatoarea licitatie (urmatoarele alegeri) daca s-a dovedit nesatisfacatoare sau sub asteptari. Cat priveste ofertele neacceptate, ele nu conduc la falimentul companiei (partidului) care a produs marfa, ci raman in depozit atata timp cat mai exista un minim de persoane interesate in a le primi. Pot fi scoase iarasi la vanzare dupa patru ani. Asadar, intr-o democratie grupurile socio-profesionale sunt cele care ofera lideri, pentru ca apoi societatea, in ansamblul sau, sa ii aleaga.
In comert lucrurile se petrec altfel. Investitorii sondeaza piata si apoi nu produc marfa care le place, ci marfa care se cere. Aceasta este regula de aur a marketingului. Ceea ce se produce si nu se vinde tine banii blocati iar acumularea stocurilor nevandabile poate duce la faliment.
Transferul marketingului in politica i-a adus pe politicieni la situatia de a trage cu urechea la usa societatii si a privi prin gaura cheii spatiului public spre a afla ce isi doreste poporul si ce vrea sa auda. Apoi ei vin si ofera nu ceea ce cred ca este spre binele cetatenilor, ci ceea ce stiu ca le face placere. Chiar daca pretul placerii de moment este nefericirea durabila. Astfel, politicienii inceteaza a mai fi lideri si reprezentanti, planificatori de actiuni, formatori de opinie, ghizi spirituali si mobilizatori de vointe. Nu mai au valori si convingeri ci se limiteaza la a fi mici gestionari de sperante si mari vanzatori de iluzii, sondatori de opinie si redactori de mica publicitate, casa de comenzi si prestatori de servicii, ventriloci si cutii de rezonanta, ghicitori care “prezic” trecutul si prestidigitatori ai viitorului. Conducerea de catre popor, prin popor si pentru popor derapeaza in populism, in conducere pentru conducatori, in dispretul sau chiar impotriva intereselor celor condusi.
Ca lucrurile stau asa o arata campania electorala in curs. Cine sunt liderii produsi de bucuresteni si care le reprezinta interesele? Bucurestiul a devenit un fel de loterie electorala, la care se inscriu numai cei care mizeaza pe sume mici. Magnatii politicii fug de cel mai avizat centru politic al tarii, ca sa plimbe ursul prin comune uitate de Dumnezeu si parasite de populatia activa, acolo unde la vederea lor, babele isi scuipa in san iar batranii rad in barba. Cu cat o circumscriptie electorala poarta un nume mai cunoscut, cu atat candidatii sunt mai anonimi si invers. Inainte de a-i alege pe parlamentari, alegatorii au fost cei alesi de candidati.
Tot astfel se pune problema cu promisiunile. Dupa ce si-au ales electoratul, politicienii au trecut la doua tipuri de licitatii. Pe de-o parte, fiecare pluseaza la oferte fara acoperire, chiar daca asta inseamna distrugerea bugetului statului. Pe de alta, fiecare cauta inamici imaginari ai poporului, pe care promit ca ii vor dobori, chiar daca asta inseamna distrugerea institutiilor democratice ale statului.
Cand alesii isi aleg alegatorii, adica atunci cand liderii isi aleg electoratul iar nu electoratul isi alege liderii, democratia este virtuala. Ea ramane doar un nume sub care se manifesta oligarhismul sau un mecanism al instrainarii celor putini de cei multi, precum si al abandonarii celor multi de catre cei putini.
Pe acest fundal, ce poti spune milioanelor de cetateni turmentati, care se intreaba cu cine sa voteze. Cand nu mai poti distinge intre promisiunile intemeiate si cele false, exista o singura solutie: Votati cu cei care nu promit nimic!