Cat de jos pot crede unii ca a coborat in rangul demnitatii poporul roman daca o convorbire telefonica a Presedintelui Romaniei cu Primul ministru al Rusiei sau un mesaj trimis de cel din urma celui dintai prin intermediul presei devin evenimente de importanta nationala si motive de mandrie patriotica?!
Tonul a fost dat de masina de zgomot brevetata de industria populismului basescian. Faptul celor doua conversatii – prima, initiata de domnul Basescu si cealalta, de domnul Putin – a fost adus la cunostinta publica cu promptitudine prin comunicate ale administratiei prezidentiale. Ambele au fost vagi in ceea ce priveste continutul discutiei, chiar prin aceasta sugerand ca simpla imprejurare de a fi avut loc o face remarcabila. In cazul celei de a doua convorbiri s-a omis, de asemenea, sa se precizeze ca seful guvernului rus telefonase nu doar la Bucuresti ci in toate capitalele statelor care sufereau de pe urma opririi livrarilor de gaz rusesc.
Au urmat telefoane date direct de seful statului roman unor jurnalisti spre a le face confidente – evident, sub acoperirea anonimatului – asupra celor discutate. In timp ce sefii de state si guverne constitutionali ai celorlalte tari europene se straduiau sa gaseasca solutii crizei, Presedintele-jucator roman, profitand de faptul ca Romania era relativ mai protejata datorita rezervelor facute de guvernele pe care le tot criticase, isi permitea luxul de a se ocupa cu propaganda in interesul propriului cult al personalitatii.
Coplesiti de onoarea care li se acorda, reprezentantii presei au inghitit pe nemestecate teza potrivit careia Traian Basescu are o relatie privilegiata cu omologul rus al domnului Boc si ca, in consecinta Vladimir Putin pe de o parte, apeleaza la Romania spre a-l scoate din incurcatura iar pe de alta parte, este gata sa ii ofere hidrocarburile rusesti intr-un regim de favoare. Nimeni nu s-a intrebat, de pilda, cum se face ca asemenea lucruri se discuta intre Presedintele unei republici parlamentare (Basescu) si Premierul unei republici prezidentiale (Putin), primul fara atributii executive in domeniul economic iar cel din urma fara atributii in domeniul politicii externe. Nimeni nu s-a mirat ca in Bulgaria sau Germania, domnul Putin s-a intretinut, firesc, cu primii ministri in timp ce in cazul Romaniei domnul Boc a fost ignorat la un nivel care echivaleaza cu afrontul. Abia tarziu unii „carcotasi” au gasit ca este totusi nepotrivit ca liderul moscovit sa raspunda preocuparilor partenerului sau de conversatie roman folosind serviciile unui gazetar, ocazie cu care a divulgat si continutul unei conversatii pe care Cotroceniul o tratase ca fiind confidentiala. (Aceste indiscretii calculate au trezit imediat suspiciuni la Kiev, diplomatia ucraineana vazandu-se indreptatita sa ceara explicatii la Bucuresti.)
Analize televizate in direct si comentarii de presa, dezbateri publice de tot felul au disecat semnificatia legaturilor telefonice Putin-Basescu incercand sa le masoare impactul national, regional si planetar. Unii au apreciat ca Romania devenise un partener esential al Marii Rusii si un canal privilegiat de comunicare dintre aceasta si Occident. Altii au sugerat dlui Basescu sa informeze urgent capitalele lumii in legatura cu demersul rus. Prin cafenele si autobuze, stand la coada in piata sau in fata ghiseelor administratiei de stat, in salile de asteptare ale spitalelor sau in cele de proiectie ale cinematografelor multi romani comentau ca poate nici nu ar fi rau sa valorificam in interes national logodna Basescului cu Kremlinul. Cat de jos trebuie sa fi ajuns inteligenta poporului roman de se lasa astfel prostit?
Astazi stim ca din toate aceste conversatii nu s-a ales nimic concret si pozitiv pentru Romania. Nu am putut nici castiga revanzand gazul rusesc Kievului, nici cumpara mai ieftin la preturi subventionate de guvernul rus, nici obtine acces la proiectata conducta a “curentului sudic” prin care Rusia urmarea ca dintr-o lovitura sa sparga monopolul de tranzit al Ucrainei si sa lase fara gaz proiectul european “Nabucco”. In schimb am reusit sa pierdem respectul si increderea tuturor. UE a aflat (ori si-a confirmat banuiala) ca pe loialitatea Romaniei nu se poate conta si ca ori de cate ori vom crede ca putem obtine ceva (fie asta si o iluzie) de la altii vom sari in barca straina aruncand in apa solidaritatea europeana. SUA au aflat ca partenerul sau strategic roman este gata sa-i abandoneze pe ceilalti parteneri strategici ai Americii (in speta Ucraina) si sa treaca in tabara concurentilor sai strategici, ori de cate ori va simti ca la Washington bate vant de schimbare. Ucrainenii au aflat ca sprijinul romanilor, emfatic promis de geamanul oranj de la Bucuresti al “pro-occidentalului” Presedinte Iuscenko, nu valoreaza nici cat ghiata din whisky-ul cu care acela a toastat pentru vesnica prietenie romano-ucraineana. Rusia a aflat ca Presedintele Romaniei nefiind capabil sa isi guverneze poporul este gata, in schimb, sa il manipuleze si in acest sens el insusi poate fi manipulat. Cat de jos a coborat sentimentul onoarei romanilor incat pot sustine o asemenea politica a duplicitatii si tradarii aliatilor?
Intr-un interviu televizat, domnul Basescu se lauda ca prin abilul sau dialog cu premierul Putin a reusit sa scape industria petro-chimica romaneasca de concurenta ucraineana facand ca Rusia sa vanda Ucrainei gazul la pretul mai mare la care il cumpara si Romania iar nu la pret subventionat. O splendida aplicatie a teoriei caprei vecinului la nivelul relatiilor internationale. Intrebat daca nu cumva astfel se provoaca adversitatea ucrainenilor, seful statului roman a raspuns cu glas tunator ca el este preocupat doar de interesele romanilor iar nu de cele ale Ucrainei sau Rusiei. Este, insa, Romania atat de puternica incat sa isi permita promovarea unui asemenea joc de suma nula? Este ea atat de bogata incat sa nu faca din solidaritate metoda principala pentru protejarea intereselor sale? Cat de jos a ajuns instinctul de conservare al romanilor daca nu isi dau seama ca nici macar beneficiarii tradarilor lor nu ii iubesc pe tradatori; ca necugetatul lor carmaci le duce corabia departe de orice port crezand ca poate naviga izolata in apele bantuite de furtunile crizelor planetare?
Dupa ce a incercat (si reusit) sa isi creeze popularitate incurajand instinctele ruso-fobe ale unora Traian Basescu incearca acum (si nu este departe de a reusi) sa obtina popularitate aditionala exploatand ruso-filia. In ambele cazuri tehnica utilizata este aceeasi: cea a dezbinarii conducand la neincredere si de aici la o teama care la unii induce obsesia respingerii si tentatia confruntarii iar la altii dorinta de securitate prin alaturare si preferinta capitularii. Avem de a face cu un mecanism al auto-distrugerii nationale. Cat de jos trebuie sa ajunga luciditatea romanilor pentru a se lasa atrasi intr-un asemenea joc mortal? Cat de jos trebuie sa coboare judecata romanilor ca sa isi mai aleaga un asemenea Presedinte?