Criza financiara si economica, care bantuie lumea este, am mai spus-o, o criza a capitalismului neo-liberal si neo-conservator. Pe de-o parte, neo-liberalismul a pretins ca piata, respectiv concurenta libera a initiativelor private, poate rezolva totul si ca atare statul trebuie sa dispara nu numai din calitatea de agent economic, ci si din aceea de agent de reglementare si control al manifestarilor concurentiale. De asemenea, vazand in inegalitate cel mai bun stimulent pentru initiativa si actiune, aceasta doctrina a redus si rolul statului ca factor de redistribuire si garant al serviciilor publice. In aceste conditii, este adevarat, nivelul general de impozitare a scazut iar economia a crescut. Cresterea i-a imbogatit, insa, numai pe unii, din ce in ce mai putini, lasandu-i pe tot mai multi tot mai saraci. In acelasi timp, cantitatea si calitatea serviciilor publice (sanatate, socala, transporturi etc.) au scazut, afectand fibra vitala a societatii.
Pe o atare linie, Romania risca sa redevina o tara bogata cu oameni saraci sau o oligarhie cu o polarizare sociala excesiva.
Pe de alta parte, neo-conservatorismul a exarcebat rolul statului. Contradictia acestuia cu neoliberalismul este numai aparenta. In timp ce statul s-a retras din economie si din sfera serviciilor publice, el s-a implicat mai mult in problemele de ordine publica. In locul promovarii justitiei sociale a fost dezvoltata justitia penala; in loc de servicii publice, ordine publica. In esenta, in locul statului social statul politienesc justificat prin punerea in opozitie a libertatii si securitatii. Pe acest fundal securitatea insasi a capatat o expresie individualista: nu securitatea sociala a fost cautata ci securitatea individuala si de aceea, daca pe plan economic securitatea sociala a devenit imposibila, pe plan politic drepturile individuale au fost sacrificate. Totodata, o mare parte a cresterii economice a fost stimulata dar si consumata de cheltuielile de razboi. Capitalismul neo-conservator fara interventie militara (mai ales pentru schimbarea regimulurilor politice adverse) este ca floarea fara parfum.
Romania a fost si ea, de la (pseudo)revolutia portocalie din 2004, martora limitarii drepturilor civile. In plan extern, nefiind suficient de puternica spre a promova interventionismul pe cont propriu, a practicat, totusi, un discurs neo-conservator si s-a inserat servil in politica marelui sau mentor neo-conservator, SUA. Lectia pentru romani este ca aceia care nu dispun de mijloacele specifice expansionismului, dar adopta agende expansioniste, sfarsesc in izolare.
Alianta D.A. a realizat sinteza romaneasca a neo-liberalismului (reprezentat de PNL) cu neo-conservatorismul (reprezentat de PD-L). Dupa desfacerea ei, unitatea si lupta contrariilor intrupata in capitalismul neo liberalo-conservator romanesc a fost personalizata de tandemul Tariceanu-Basescu.
In fata crizei si a agitatiilor sociale anuntate de ea, aceasta dreapta neo-liberala si neo-conservatoare a fost prima care, fara niciun accent autocritic, a schimbat discursul. De la retorica inegalitatii, dezbinarii si excluderii, ea a trecut la reabilitarea rolului statului iar de la fetisizarea privatizarii, la sacralizarea nationalizarilor, cu un elan care, in lipsa convingerilor ideologice, risca sa o propulseze – evident, pana cand va trece furtuna – in extrema opusa.
Surprinzator este faptul ca, in acest timp si pe un atare fundal, stanga democrata – pentru care totdeauna statul a fost mai important decat piata, munca mai importanta decat capitalul si comunitatea mai importanta decat simpla colectivitate de indivizi – apare a fi mai degraba tacuta si timorata. Timiditatea stangii isi gaseste, probabil, explicatia in perplexitatea produsa de dezinvoltura cu care adversarii sai ideologici ii folosesc argumentele, pana mai ieri, repudiate. Ea trebuie sa iasa, insa, din prostratie si sa treaca la ofensiva, marcand ceea ce o diferentiaza pe fond de noul discurs al dreptei. Un bun program anti-criza nu este suficient, daca el nu dovedeste ca nici atunci cand dreapta si stanga spun acelasi lucru, in realitate, stanga si dreapta nu sunt acelasi lucru.
Din atare perspectiva, elemente esentiale de diferentiere sunt tintele si metodele programului anti-criza. Pentru social-democrati, tintele specifice sunt trei: protectia categoriilor celor mai vulnerabile fata de actiunea crizei; evitarea aparitiei imbogatitilor crizei, a noii oligarhii de criza; reabilitarea si consolidarea coeziunii socio-economice a natiunii dupa trecerea crizei. Cat priveste metoda specifica, aceasta se bazeaza pe principiul solidaritatii aplicat la nivelul relatiilor inter-individuale, la nivelul societatii si la nivel trans-national (criza fiind, totusi globala, ca efect al interdependentei obiective a natiunilor in epoca actuala).
Criza inceputa in SUA a sanctionat neo-liberalismul lui Bush si l-a adus la putere pe Obama. Unda de soc va matura produsele portocalii ale neo-conservatorismului american din Europa de est. Urmeaza, deci, Basescu! Social-democratii trebuie sa fie pregatiti si activi. Ei se afla in fata unei ocazii istorice, pe care nu au dreptul sa o rateze. Este ora social-democratiei si a capitalismului social!