Formarea unui “guvern curcubeu” (reunind reprezentanti ai tuturor principalelor partide) a fost justificata de Presedintele Basescu prin nevoia de a se face fata crizei financiar-economice globale. Aceasta nevoie a exclus varianta guvernului minoritar (teza inclusiv pesedista) si a facut sa se treaca dincolo de formula marii coalitii (PSD-PD-L) pentru a se ajunge la un executiv de cvasi uniune nationala prin includerea a cel putin unui ministru liberal. Seful statului ne-a invatat, insa, ca adevaratele sale intentii trebuie cautate in locul opus celui indicat prin declaratiile sale.
Stabilirea naturii reale a Guvernului Boc impune analiza “esecului” programat al mandatului Stolojan. Un premier Stolojan avea fara indoiala dublul merit de a aduce in frunte un economist experimentat si de a face mai usor de inghitit de catre PSD (tocmai datorita dimensiunii tehnocrate a primului ministru, mai importanta decat statele sale politice) pilula amara a renuntarii la iluzia “Guvernului Geoana”. Retragerea domnului Stolojan s-a produs intr-un moment in care singura noutate era intrarea social-democratilor in capcana mediatica pe care singuri, dar nu fara placere, si-o intinsesera. Declaratiile publice privind importanta acordului politic de guvernare la care se ajunsese intre PSD si PD-L (de fapt, nu o platforma anti-criza ci un manifest electoral consolidat), proces in care capul de afis il detinusera liderii celui dintai, facea imposibila, mai ales intr-un mediu caracterizat de incultura politica, abandonarea coalitiei in ovo “doar din cauza schimbarii primului ministru desemnat” (sic!). Principiul fundamental potrivit caruia nimic nu este convenit pana cand totul nu este convenit a scapat unor negociatori pentru care intrarea la guvernare nu se lovea de vreo constrangere ideologica si nu lua in calcul elemente strategice.
Este adevarat ca totul a fost facut pentru a-l determina pe Theodor Stolojan sa renunte: in timp ce criza impunea inghetarea salariilor si pensiilor, cresterea flexibilitatii pe piata muncii si o politica fiscala apta sa aduca bugetului fonduri pentru investitii publice cu caracter strategic, partidele coalitiei promiteau cheltuieli de consum mai mari si impozite mai mici; in timp ce criza cerea o conducere ferma aflata in afara retoricii populiste, tranzactiilor politicianiste si hartuielilor partizane, apta sa aplice inclusiv terapii impopulare, partidele coalitiei instituiau un “birou politic” menit sa-l puna sub tutela pe premier, subordonandu-l inevitabil prioritatilor electorale; in timp ce criza reclama ministri competenti spre a stapani fenomene socio-economice de un dramatism si o complexitate exceptionale, partidele coalitiei deschisesera clientelei politice o adevarata licitatie pentru distribuirea portofoliilor. Nimic din toate acestea nu era, insa, imprevizibil. Mai mult, ele erau chiar certe in seara in care premierul desemnat participa zambitor la emotionanta ceremonie a semnarii protocolului de guvernare. In dimineata urmatoare, “dragul Stolo” facea stanga imprejur cu gratie, aducandu-l pe Presedinte in pragul unei noi scene a plansului. Fara indoiala, domnul Stolojan nu va lua premiul Nobel pentru economie dar se califica la premiul Oscar pentru interpretare in roluri secundare. Si tot fara indoiala, lacrimile Presedintelui erau lacrimi sincere dar... de bucurie, intrucat un tehnocrat fara umor ar fi fost pentru proiectul sau cezarist cu mult mai stanjenitor decat un politruc fara coloana.
Asa s-a trecut de la Guvernul A(nti criza) la Planul B(oc).
- Continuarea, in numarul de maine -