Vorbea la radio mai ieri un personaj cu o voce speciala, cu un ritm lent - una dintre acelea care are calitatea de a te transporta direct din fotoliul in care stai in eternitate. Felul vorbirii atragea atentia intai; apoi erai furat de poveste. Subiectul emisiunii era industria nucleara romaneasca; am realizat repede ca referinta nu era prezentul ci inceputurile de acum cateva decenii. De abia la final am descoperit si ca povestitorul, astazi membru al Academiei Romane, era parte si marturie vie a acelor inceputuri.
Desi interesanta in sine insasi, nu m-a pasionat niciodata istoria industriei nucleare; nici nu sunt sigura daca aceasta istorie trebuie sau nu sa continue. Argumentele pro si contra stau intr-un echilibru relativ stabil; de o parte, Cernobilul si deseurile radioactive pentru care nu prea avem solutii, de cealalta, eficienta ridicata si nevoile noastre energetice in continua crestere...
Pasiunea unui politician este, in schimb, politica; cel putin in cazul unora; gurile rele spun ca banii ar fi o pasiune la fel de legitima pentru altii… Revenind, partea interesanta a interviului privea politica energetica a anilor saptezeci. Am aflat ca ea exista si ca se baza pe doua principii de orientare simple, cunoscute si asumate de toti cei implicati; obiectivul era realizarea independentei energetice a tarii; daca in atingerea scopului trebuiau realizate parteneriate externe - cum era cazul in domeniul nuclear - se negocia astfel incat statul roman trebuia sa pastreze pachetul majoritar.
Prezentul, in care problema energetica s-a agravat si mai mult la nivel global, ne-ar sugera ca era o politica coerenta si chiar vizionara. Criza gazului ucrainean de acum un an ne-a dovedit - pe pielea bulgarilor si kosovarilor, e adevarat - ca taierea surselor de energie poate distruge in timp scurt mult mai mult decat orice scut antiracheta poate apara pe termen lung… Esentialul este insa ca, buna sau rea, aceasta politica energetica functiona in realitate, nu era un document dintr-un dosar.
Suntem la douazeci de ani de la Revolutie; evenimentul a trecut sau mai curand a fost trecut cu vederea in 2009, cand euro (prezidentialele) si apoi prezidentialele au captat intreaga atentie. Nici macar pentru a gasi solutii la criza economica nu s-a gasit un timp de reflectie serioasa; cu atat mai putin am lasat loc pentru o evaluare a lucrurilor care s-au schimbat dar si a celor care nu s-au schimbat dupa doua decenii de tranzitie democratica.
Daca am fi facut-o, am fi putut observa ca am renuntat, in mod pagubos pentru societate, la promovarea unor politici ample si pe termen lung, menite sa asigure dezvoltarea unor regiuni sau sectoare de activitate. Statul, care ar fi trebuit sa faca acest lucru, a fost demonizat si, in acelasi timp, apropriat. Constitutia zice ca este un stat social, realitatea arata ca a devenit doar un stat capitalist primitiv.
In schimb, la fel de pagubos pentru societate, am pastrat credinta in conducatori. Ii adulam, ii hulim, ii schimbam, la limita, ii impuscam; de multe ori ii dezgropam, simbolic; uneori, lucrurile se intampla chiar real. Mai presus de toate insa, ii asteptam. Asteptam conducatorii care sa rezolve ceea ce stim cu certitudine ca nu pot rezolva. Si prin partide bantuie aceeasi asteptare. Nu ne preocupam de democratizarea lor reala, de apropierea de cetatean si nevoile comunitatii, de reconstruirea increderii si administrarea competentelor; problema esentiala este ce conducator ar fi mai bun sa-i ia locul unui... escu sau altui... escu.
In toata aceasta asteptare, uitam ca democratia este benefica pentru persoane dar se bazeaza pe institutii functionale, nu pe indivizi carismatici; tot la fel, economia are nevoie de bani dar ca sa produca bunuri si servicii pentru oameni, nu doar pentru a-i muta dintr-un buzunar in altul; sau, cum vedem tot mai frecvent, din buzunarul celor multi, in seifurile celor putini...
Acum il dezgropam pe Ceausescu; maine vor veni unii sa-l invoce pe Antonescu; in timpuri de criza, s-a mai intamplat... Oare nu este timpul sa lasam salvatorii sa doarma in pace?! Ei nu vor veni vreodata pentru o ratiune simpla - nu exista salvatori. O trecere de la asteptarea conducatorului providential la o actiune mai organizata ar avea consecinte mult mai benefice...