Poate “De ce iubim femeile” este cel mai slab/”usuratic” volum de pana acum ce poarta semnatura brand-ului Mircea Cartarescu, dar cu siguranta macar o povestire de aici va va retine atentia, prin neokitsch-ul ei sublim - si nu stiu cat e meritul autorului si cat al legendei... Este vorba de “Zaraza”, nu neaparat cea mai reusita piesa a cartii dar de departe cea mai spectaculoasa, la fel ca si M. Cartarescu insusi, care nu e cel mai mare scriitor roman in viata, cum spun unii, dar probabil este cel mai bine vandut (nu stiu daca autorul “Levantului” si primului volum din “Orbitor” - carti profund gandite, in care isi dadea reala masura a talentului sau - si-a dorit sa ajunga un scriitor comercial, tip Dan Brown ori Coelho, dar, daca asta a visat, iata ca i-a “iesit”!). “Zaraza” de aici este un fel de literatura riscanta, la limita dintre un giuvaer textual (“stiu o poveste de la unchiul meu, care o stie de la unul dintre eroii ei”...) si artificiul ieftin, superficial, al fel, la “romanturile” periferiei, à la G.M. Zamfirescu sau Eugen Barbu (fara a avea “feelingul” acestuia din urma in “Groapa”!), Cartarescu reinvie blamatul gen senzational al mahalalei, melodramatic, dar in perfecta conformitate cu Bucurestiul interbelic (ma rog, aici e vorba totusi de anii razboiului, 1944 - oricum, un timp altfel, de pana la instaurarea comunismului), cu atmosfera aceea, a carui parfum, daca ati avut noroc, v-au recreat-o prin povesti bunicii si strabunicii. Autorul joaca deci rolul de actant intre o epoca si alta, cea noua si cea veche, pe care ne-am fi dorit s-o stim nu doar din carti si poze, a Micului Paris, transformat astazi intr-un urias ghetou-ghena cu strazi facute praf si desfundate mai abitir decat in anii ‘30 - dar sa nu patetizam... O face iscusit Cartarescu in micuta sa “telenovela”, totusi una ceva mai “literara” decat cele cu care suntem zilnic intoxicati. Intriga e simpla (dupa ce scriitorul reuseste o punere in scena in care se simte cat de apropiat este de trecutul acelui timp uitat, cu terasa Otetelesanu, teatrul Carabus, Nae Leonard, circul Sidoli, Capsa): o tiganca frumoasa, Zaraza - adica Minunata! - apare, atragand atentia, in localul de pe Selari, Vulpea Rosie, unde one-man-show-ul serii era cel mai in voga trubadur al anilor ‘40, inegalabilul Cristian Vasile. Vocea lui nazalizata, de care astazi, in fata minunilor pe care le face calculatorul, se poate rade ironic, era atunci cea mai la moda, ca a unui Fred Astaire autohton. “Hit”-urile lui Vasile - Ramona, Aprinde o tigara, Iubesc femeia - erau melodii cu care se delectau si protipendada si amaratii, dar si soldatii de pe front. Evident, Cristian Vasile avea si un mare rival, Zavaidoc, care canta la Ingerasul - si fiecare dintre ei era protejat de bande care se dusmaneau: Vasile era sub protectia celor de la Tei, Zavaidoc era “omul” celor de la Bariera Vergului, condusi de celebrul bandit Borila. Cateodata, si cantaretii, si bandele pe care le sponsorizau, ca sa traiasca si guristii linistiti, se intalneau si scoteau cutitele. Era ciudatul amestec al vietii acestor menestreli in smoking si dati cu briantina: melodiile lor erau siropoase, viata lor era uneori vulgar-violenta. Revenind la seara magica a primei vederi (cu dragoste) dintre Zaraza si Vasile, poate tocmai in asta sta si farmecul: lumea abrutizata se induiosa cand uriasul in alb spunea “puisor” si punea suflet in cantecele lui de pahar, de despartire. Dupa ce-si face numarul, Cristian se afunda intr-o carciuma unde bea absint. Zaraza, total ravasita de ceea ce auzise de la el de pe scena, in relatia chimica ce se insinua cu publicul, caruia reusea sa-i transmita ceva, se duce peste el in birt, se aseaza la masa, vorbesc si in acea noapte vechea curtezana devine femeia lui si se cuminteste. Timp de doi ani nu se mai daruieste nici unui alt barbat, iar Vasile o divinizeaza, numind-o “nebuna lui adorata” si dedicandu-i la scurt timp un cantec, care va deveni cel mai important al momentului (intr-un top al tuturor timpurilor, realizat de cei de la Jurnalul National, “Zaraza” se situeaza pe locul al treilea!): “Vreau sa-mi spui frumoasa Zaraza/ Cine te-a iubit/ Cati au plans nebuni dupa tine/ Si cati au murit/ Vreau sa-mi dai gura-ti dulce, Zaraza/ sa ma-mbatezi mereu/ de a ta sarutare, Zaraza/ vreau sa mor si eu”... Cristian Vasile ajunge vocea numarul unu a anului 1944, melodia e cea mai glorioasa a lui, aruncandu-l pe rivalul Zavaidoc in anonimat - in vreme ce toata lumea buna si rea a Capitalei dorea sa asculte ceea ce era intr-un fel “Lili Marlen” a romanilor. Pana si eroina reala a piesei de inima albastra se va recicla si va intra in bransa iubitului - adica se va apuca si ea de cantat, desi n-avea cine stie ce voce. Invidios deci pe succesul “dusmanului” sau, Zavaidoc incearca sa compuna si el ceva semanator, nu-i iese, e-n pana de inspiratie, plagiaza o piesa a lui Sinatra (se purta si pe vremea aceea!), este dovedit si ajunge de rasul tuturor. Disperat, il roaga pe protectorul sau Borila sa-l lichideze pe Vasile! Banditul il refuza, pentru ca pana si lui ii placea “cum le zice” celalalt gurist... Dar ii vine o idee morbida chiar in timp ce-i fredona lui Zavaidoc (negru de ciuda) refrenul Zarazei. Borila hotari sa o sacrifice doar pe tiganca superba, nu si pe cantaret - iubitul ei. In vreme ce Zaraza se duce sa-i cumpere tutun lui Vasile, un om de-al banditului ii ia locul celui care vindea tigari, deghizandu-se in invalid, femeia nu-si da seama de schimbare, ucigasul o prinde de par si ii taie beregata cu sisul. Cadavrul Zarazei este gasit in zori, Cristian Vasile aproape ca a innebunit, dupa ce este interogat de politie se arunca intr-o carciuma unde-si bea mintile (si “musca” la propriu dintr-o masa, de furie). Nu este in stare sa participe la inmormantarea iubitei, care este arsa la crematoriu, dar... stupoare! La doua zile dupa ce frumoasa devenise cenusa, urna in care se aflau ramasitele ei este furata de la “Invierea”. (Aici intra in scena fantezia auctoriala - Cartarescu ne “spune” ca a cercetat colectia de ziare a acelei perioade, pentru a se lamuri de “realitatea” acestei povesti - “ceea ce nu s-a stiut insa niciodata, ceea ce am aflat doar eu, printr-o intamplare, este cine a fost cel care a comis sacrilegiul furtului). Hotul ar fi chiar Cristian Vasile care, “innebunit de disperare si dragoste” isi invinge teama de... strigoi si noaptea fura urna, ducand-o acasa si incepand un ritual sinistru, primul semn al “smintelii” sale. Zilnic, timp de patru luni, cantaretul mananca o lingurita din cenusa fostei sale iubite! Dupa ce epuizeaza continutul urnei, incearca sa se sinucida cu terebentina, dar esueaza si nu reuseste decat sa-si arda coardele vocale, incheindu-si practic cariera (nu se inventase inca play-back-ul daca te lasa vocea!). Apoi, ca in orice enigma, Vasile dispare din Capitala si din memoria celor care-l facusera vedeta zilei, trecatoare... Scriitorul sare in timp, la 1959, la Piatra Neamt, intr-o trupa de actori care joaca pe scena moldava. Unchiul sau dinspre mama, actor, da peste Vasile acolo, angajat de mila de teatrul nemtean pe post de masinist. Fostul mare cantaret are un aspect de batran boschetar betiv si pentru o “cinzeaca” ii transmite “secretul” sau “unchiului actor” (“le povestea oricui, dar nimeni n-a pus pana acum povestea pe hartie”). O istorie morbida cumva, dar fascinanta - ca si versurile nemuritorului cantec - in care, evident, M. Cartarescu improvizeaza cu gratie, fantezist, la limita dintre Real si Senzational. Oricum, in pseudo-telenovela sa, amestec duios de kitsch si romantism, ca si acele vremuri parfumate ale vechilor Bucuresci, martorul e constient ca nu ceea ce ne-a “transmis” el - scriitorul popular - aici va ramane obligatoriu, ci doar refrenul IUBIRII ABSOLUTE DINTR-UN TIMP UITAT. “Cand apari seniorita in parc pe-nserat/ Curg in juru-ti petale de crini/ Ai in ochi patimi dulci si luciri de pacat/ Si ai trupul de sarpe felin!/ Gura ta e - un poem de nebune dorinti/ Sanii tai un tezaur sublim/ Esti un demon din vis care tulburi si minti/ Dar ai zambetul de heruvim!”.